Plângerea locuitorilor satului Răchitna, ținutul Hotin, către Departamentul Guvernului Regional al Basarabiei din 15 februarie 1816

Plângerea locuitorilor satului Răchitna, ținutul Hotin, către Departamentul Guvernului Regional al Basarabiei din 15 februarie 1816

La începutul anului 1816, în timp ce generalul I. M. Harting - guvernatorul civil al Basarabiei - încerca să impună judecarea funcţionarilor (cinovnicilor) moldoveni după legile ruseşti şi să reducă influenţa administraţiei locale autohtone, populaţia ţinutului Hotin a adresat autorităţilor ruse o serie de plângeri privind sarcinile fiscale și militare tot mai apăsătoare instituite după anexarea din 1812. Una dintre aceste petiţii este plângerea (jaloba) locuitorilor satului Răchitna, redactată la 15 februarie 1816.

🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴

Versiune plângerii în română contemporană

„Am îndurat multe și înainte, din cauza armatelor, dar de când s-a închis granița pe Prut, e și mai rău. În fiecare clipă ni se cere să dăm de toate, și nimeni nu se mai întreabă dacă mai avem din ce să dăm. Am ajuns ca majoritatea dintre noi să nu mai avem nici ce mânca, din cauza numărului mare de prestații obligatorii pe care le facem zilnic: cositul și căratul fânului, tăiatul și căratul lemnului și cherestelei - chiar și până în sudul Basarabiei, la Chișinău, la Briceni și în alte părți - cum și cărăuția pentru armată, cu care cu boi, peste tot locul, plus serviciul de poștă din sat în sat, tot timpul, pentru toți ofițerii, funcționarii, cazacii și soldații - cu cai, căruțe, care cu boi - fie că ni se cere voie, fie că nu, cu ordin sau fără ordin, cum apucă fiecare, fără să ni se plătească nimic. Dăm bani pentru surugii, taxe și dări, iar uneori trebuie să găzduim și să hrănim soldați și cazaci pe cont propriu; ei iau cu forța ce găsesc prin casele noastre și mănâncă, ba chiar ne bat ca să le dăm ce nu avem, și apoi ne obligă, de frică, să le dăm și chitanțe [ca dovadă că am fost plătiți, deși nu-i adevărat]. Și câte alte necazuri mai îndurăm, așa cum bine știe cinstita pârcălăbie.

Facem de strajă la graniță în fiecare zi. Vitele ni s-au împuținat cu totul, fiindcă hoții ni le fură. Iar de partea nemților [adică Austriei], străjile s-au retras, doar a noastră a rămas, și de-aceea suferim: nici măcar nu ni se mai dă voie să mergem după hoți ca să ne căutăm vitele imediat, cum puteam face mai înainte, când eram liberi și vitele nu ne erau furate ca acum.

Și când, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai facem ceva recoltă, ne-o mănâncă alții, așa cum am arătat, și nu mai putem vinde unde vrem — nici pâinea, nici vitele, nici nimic din ce muncim. Acum ni s-a interzis complet comerțul, suntem opriți, și nici măcar sarea, vinul și altele nu le mai avem ca înainte, și nu mai știm ce să facem.

Doar mila împăratului ne poate salva de la pieirea în care ne aflăm. De-ar vrea Maica Domnului să ne ridice aceste greutăți și să ne lase cu obiceiurile noastre moldovenești, moștenite de la bătrânii noștri, ca să redevenim înfloritori cum am fost, și să slăvim numele împăratului — noi și urmașii noștri după noi — și să trăim mereu sub conducerea unor dregători ai Moldovei, oameni de-ai noștri, așa cum suntem obișnuiți și cum ne înțelegem în vorbă. Căci noi alte rânduieli nu pricepem, și doar ni se adaugă necazuri și greutăți”.

Au semnat: Neculai Bordeiu, Ştefan Roşca, Ichim Bobeşti, Ion Ciupauca, Tanasă Dascălul, Vasile Bordei, Toader Prodan, Vasile Bobeşti — „vornic și tot satul Răchitna, ținutul Hotin” — și Grigore Dascăl, care a scris jaloba „după spusele satului”.

🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴

Textul plângerii în româna veche:

„Tare multe am tras şi mai înainte cu oştile, dar şi acum di când s-a închis Prutu, încă şi mai multe. Că pe tot ceasul dăm di toate şi nimeni nu ni mai întreabă de mai avem de unde da. Încât acum au rămas din cei mai mulţi nu avem nici ce mânca de mulţimea havalelilor (prestaţie - obligaţie de muncă sau bunuri către stat) ce facem în toate zălele cu cosări (cosirea) şi cărături di fân, cu faceri şi cu cărături di feliuri di lemni şi cheresteli, încă şi pe la Basarabia („Basarabia” propriu-zisă, adică zona de sud (Bugeacul), spre deosebire de restul teritoriului), şi la Chişinău, pe la Briceni şi pe aiure, cum și stânjeni di lemni, dar podvodărituri oşteneşti cu cară cu boi peste tot locul, cum şi poștili din sat în sat peste tot locul, pin tot ceasul, pe la toţi ofiţării, şi slujbaşii, şi cazacii, şi săldaţii cu cai cu căruţi, cu cară cu boi, întrebat, neîntrebat, cu poroncă şi fără poroncă, care cum apucă ni întrebat şi eu bani; dăm pentru surugii goştină, desătină şi câte altădată săldaţii şi cazacii la fartiri (din rusescul kvartira) – a găzdui (trupe) ţânem şi hrănim, şi luându-ni cu săla cele ce găsesc pe la casăli noastre şi mănâncă, ba încă ni bat să le dăm ceea ce nu avem, şi apoi ni fac cu frică di li dăm şi cfitanţăe (chitanţă) şi câte alte nevoi tragem, precum ştie cinstita părcălabie.

Strajă pe hraniţă dăm în toate zălili. Di vite cu totul ne-au sărăcit şi tălharii că le fură. Şi di ceea parte la nemţi s-au rădecat străjăle şi numai a noastră au rămas di ni năcăjăm încât nici după tălhari nu ne lasă să mergem ca să ni căutăm vitele în pripă precum mai înainte eram slobozi şi nu ni se pote fura vitele ca acum. Şi pâne când dă Dumnăzău de să faci mai gloată, ne o mănâncă alţii precum arătăm, iar nu ca mai înainte să putem vinde unde ni era voia, şi pâine şi vite şi orice avem din munca noastră. Acum cu totul ni s-au închis aleşverişul (vânzare, negoţ), şi sântem opriţi şi nici chirie di sare, şi vin şi altele ca mai înainte nu avem şi nu ştim ce să mai facem.

Numai mila împăratului poate să ni scape de pieire întru care ni aflăm. Că de ar da Maica Precista năstav să ni rădice greutăţile aceste şi să ni lase în obiceiurile noastre cele moldoveneşti care am apucat de la bătrânii noştri şi să venim în floare precum am fost, ca să slăvim numele împăratului, noi, şi în urmă şi urmaşii noştri, şi să petrecem totdeauna supt dregătorii Moldovii, pământeni de ai noştri, precum sântem deprinşi şi ne înţelegem în vorbă. Că noi alte rânduieli nu pricepem şi numai cât ni să adaog năcazurile şi greutăţile noastre”.

Au subscris: Neculai Bordeiu, Ştefan Roşca, Ichim Bobeşti, Ion Ciupauca, Tanasă Dascalul, Vasile Bordei, Toader Prodan, Vasile Bobeşti „vornic şi tot satul Rachitna, ţânutul Hotinul”, Grigore Dascăl, care a „scris cu zăsa satului”.

🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴🔴

Publicarea originală a documentului: L. T. Boga, „Ţărănimea moldoveană şi stăpânirea rusească în anul 1816”, în revista Şcoala Basarabiei, 1919, nr. 1, p. 2.

Textul jalobei este reprodus în aceeaşi revistă: Şcoala Basarabiei, 1919, nr. 1, p. 2-3.

Reproducere şi analiză contemporană: Dinu Poştarencu, „Calvarul limbii române în Basarabia sub dominaţia ţaristă (3)”, Art-emis, 14 aprilie 2013, unde documentul este citat integral.

În imagine: țărani români din Basarabia (Moldova de Est), anul 1895 (fotografie colorizată)

Sergiu Barbuța,

ONG Valea Prutului

Calinic Spelciuc din Nesfoia, județul Hotin - un destin luminos, întrerupt de istorie

La 3 august 1908 s-a născut Calinic Spelciuc, un nume aproape uitat de istoria ținutul, dar viu în memoria satului Nesfoia și a familiei preoților Spelciuc din Negrinți, regiunea Cernăuți. Extrasul de matricolă pe care ni l-a încredințat părintele Alexei, păstrat cu grijă de-a lungul a aproape un veac, este astăzi singura mărturie scrisă, palpabilă, a unui tânăr despre care se știe prea puțin, dar se bănuiește mult.

Calinic Spelciuc s-a născut într-o familie legată strâns de Biserică. Fratele său, preotul Gheorghe Spelciuc, a păstorit vreme îndelungată parohia din Negrinți, iar astăzi această tradiție este dusă mai departe cu aceeași dăruire de fiul său, preotul Alexei Spelciuc. Amândoi, tatăl și fiul, au păstrat parohia Negrinți nu doar ca pe o slujire administrativă, ci ca pe o moștenire de suflet - un lăcaș în care credincioșii s-au regăsit generație după generație, semn că grija pentru oameni și pentru cele sfinte s-a transmis fără întrerupere în această familie. Faptul că, după atâția ani, părintele Alexei mai păstrează diploma unchiului său și se îngrijește să afle ce s-a întâmplat cu el spune multe despre felul în care această familie a înțeles întotdeauna să nu lase pe nimeni - nici pe cei vii, nici amintirea celor dispăruți - uitat.

Calinic a fost mândria acestei familii: un tânăr sârguincios, ager la minte, cu o memorie limpede și o hărnicie ieșită din comun pentru vremurile și lipsurile Basarabiei interbelice.

Extrasul de matricolă pe care îl avem în față provine de la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, una dintre cele mai vechi și respectate școli de teologie din spațiul românesc, ctitorită în tradiția marelui mitropolit cărturar al Moldovei. A ajunge acolo, tocmai din județul Hotin, însemna deja un drum lung - geografic și intelectual - pentru un fiu de sat.

Documentul cuprinde situația școlară pentru clasele V–VIII, cu mediile obținute la fiecare obiect de studiu, precum și mediile generale la învățătură și la purtare pentru clasele I–VIII. Citindu-l azi, rândurile îngălbenite de vreme, rupte și lipite cu bandă de-a lungul deceniilor, spun povestea unui elev ieșit cu adevărat din comun.

Analizând cu atenție notele, portretul care se conturează este acela al unui tânăr echilibrat, dar cu o înclinație limpede spre limbi, cântare bisericească și disciplină:

- Limba română - nota maximă, 10.00, an de an - arată o stăpânire desăvârșită a limbii materne, neobișnuită chiar și pentru un seminarist.

- Liturgica și practica liturgică - medii de 10.00 în repetate rânduri - dovedesc o legătură profundă și firească cu slujba altarului, ca și cum vocația i-ar fi fost limpede încă din anii de școală.

- Muzica bisericească, în special partea vocală, și gimnastica - note de 10.00 constant - sugerează un tânăr cu voce frumoasă și cu o ținută fizică și disciplină exemplare, calități apreciate deopotrivă la strană și la catedră.

- Limbile clasice - latina și elina - cu medii între 8.33 și 9.66, arată o pregătire umanistă solidă, temelia oricărei cariere intelectuale de atunci.

- Germana și franceza, cu unele oscilații (7.66–10.00), indică un elev care, deși nu excela egal la toate limbile străine, se descurca onorabil în mai multe registre lingvistice deodată - o performanță notabilă pentru un fiu de țăran din județul Hotin.

- Notele ceva mai modeste la matematică (8.00), agricultură și practica agricolă (7.00–7.66) și practica pedagogică (7.00) nu diminuează, ci mai degrabă conturează firesc profilul unui spirit înclinat spre litere, teologie și cântare, nu spre științele practice sau agrare - firesc, de altfel, pentru un tânăr crescut mai aproape de carte decât de plug.

- Purtarea - aproape invariabil între 9.00 și 10.00 în toți anii - confirmă ceea ce familia povestește: un tânăr cuviincios, respectuos, stăruitor.

Media generală la purtare pe clasele I–IV atinge chiar 10.00 în doi ani consecutivi, iar la studii mediile depășesc constant 8,5–9,0 - cifre care, pentru rigoarea unui seminar interbelic, plasau un elev în rândul celor mai buni ai promoției.

Toate acestea capătă și mai multă greutate dacă ținem cont de ceea ne spuneți: Calinic a absolvit seminarul în septembrie 1929 fiind „clasificat al doilea între 38 de candidați” - o performanță de excepție, care confirmă documentar ceea ce cifrele din matricolă lasă deja să se întrevadă.

Din relatările părintelui Alexei reiese un lucru esențial: Calinic nu era doar înzestrat, ci și „stăruitor”. Într-o vreme în care mulți tineri de la sat abandonau școala la primul obstacol, el a mers până la capăt, an de an, adunând medii mari la aproape toate materiile, într-un sistem de învățământ exigent, cu zeci de discipline - de la Vechiul și Noul Testament, la dogmatică, morală, drept bisericesc, pastorală, predică, până la agricultură, igienă, logică și instrucție civică.

O altă fațetă a vieții lui Calinic ne este dezvăluită prin prietenia sa cu instrumentistul Ioan Chiriac, viitorul paroh al Bisericii din Vancicăuți. Acesta din urmă avea să rămână în istoria locală drept conducătorul corului Căminului Cultural „Spiru Haret”, cu care, în vara anului 1938, a obținut „locul I la Concursul corurilor țărănești de la București” - o performanță remarcabilă pentru un cor de sat, într-o perioadă în care mișcarea culturală a căminelor culturale, cunoștea un avânt deosebit în Basarabia și Bucovina interbelică, ca instrument de ridicare culturală a satelor românești.

Faptul că Calinic - un tânăr format la muzică bisericească, cu note maxime la cântarea vocală - era prieten apropiat cu un asemenea dirijor de cor nu este întâmplător. Amândoi împărtășeau, se pare, aceeași dragoste pentru cântecul, instrumentele muzicale și cultura românească a satului, într-o vreme în care corurile țărănești deveniseră adevărate ambasade ale identității naționale.

Undeva, în această perioadă, viața lui Calinic capătă o umbră. A participat, ni se spune, la un concurs desfășurat la București, unde a obținut cel mai bun rezultat - dar premiul a fost acordat, în cele din urmă, unor fii de proprietari funciari înstăriți. Un asemenea episod, oricât de trecător ar fi părut la vremea lui, pare să fi lăsat o urmă adâncă: din relatările familiei, Calinic a rămas de atunci încolo un om mohorât, marcat de o nedreptate pe care inteligența și munca lui nu au putut-o îndrepta.

Ultimul fir al poveștii lui Calinic Spelciuc se pierde în vâltoarea evenimentelor din anii 40 - ani care au sfâșiat Basarabia și Bucovina, au distrus familii întregi și au șters, pentru mulți intelectuali și oameni de carte, orice urmă. Se presupune că, fiind om instruit - și, prin urmare, mai expus primejdiilor acelor vremuri -, Calinic s-a refugiat peste Prut. Din acel moment, familia sa nu mai are nicio informație despre soarta lui: nu se știe dacă a apucat să devină preot, dacă a supraviețuit, unde și-a continuat, eventual, viața.

Este o poveste care se repetă, din nefericire, în mii de familii din Basarabia și Bucovina istorică - tineri cu un viitor promițător, înghițiți fără urmă de granițele redesenate și de vremurile tulburi ale deceniului al cincilea.

Părintele Alexei Spelciuc, nepotul lui Calinic, care continuă astăzi aceeași misiune cu aceeași grijă față de oameni și față de istoria neamului lor - nu a încetat să spere. Dacă vreun cititor, cercetător, istoric local deține vreo informație despre soarta lui Calinic Spilciuc, născut la 3 august 1908, absolvent al Seminarului „Veniamin Costache” din Iași, este rugat să dea de știre familiei.

Poate că, într-o arhivă, într-un registru parohial de peste Prut sau într-o amintire de familie transmisă din generație în generație, mai există un fir care să lege capătul acestei povești neterminate. Până atunci, diploma îngălbenită, cu mediile ei aproape perfecte, rămâne mărturia unui tânăr care, chiar dacă istoria nu i-a păstrat finalul, a lăsat în urmă dovada limpede a unei minți strălucite și a unui suflet statornic.

Sergiu Barbuța,

președintele Societății „Valea Prutului”