Un an fără Ion Bejenaru
Cu rădăcinile rămase acasă. Acum, de un an, am rămas singur. N-am
să mai pot să-l îmbrăţişez cu stimă pe fostul meu dascăl de şcoală, prieten şi
povăţuitor de jumătate de veac. Îmi este încă atât de proaspătă şi dureroasă în
memorie ziua de 12 iulie, când pentru vecie s-a stins steaua vieţii
pedagogului, scriitorului, folcloristului, cercetătorului literar, didactului Ion Bejenaru. Deşi expiră un an de la
trecerea lui în nefiinţă, rudelor şi tuturor acelora, care l-au cunoscut şi au
lucrat împreună, nu le vine să creadă că alături de ei nu mai este soţul,
tatăl, bunelul, profesorul, prietenul adevărat.
– Tatăl ne-a educat pe noi, copiii, prin exemplul propriu, –
îşi aminteşte fiica sa, Doina, medic de categorie superioară din Chişinău. – A
fost un om de omenie, stimat de consăteni, cu care şi astăzi se mândreşte satul.
Iubea mult de tot să trebăluiască în grădina părintească de
la Dinăuţi, unde avea aproape toate fructele şi legumele îndrăgite. Era harnic
ca o albină. Aduna de