De foamete au mâncat melci

De foamete au mâncat melci

Fața neagră a foametei de Maria Sucevan-Șotropa

Fața neagră a foametei

Ramuri din arborele neamului meu

Ramuri din arborele neamului meu

În unul din numerele „Zorilor Bucovinei” a fost publicat un articol de-al meu, în care am încercat să-i răspund stimatului domn Todor Nicolaevici la întrebarea despre originea numelui de familie Sucevan, ce mi-i dat să-l port. În acel articol am scris numai despre o ramură a arborelui genealogic, la rădăcina căruia a stat Anton Suceveanu. Acum, după ce am răscolit prin arhiva familiei şi a memoriei, o să-i dau un răspuns mai complet.

Citește partea 1: Mă străduiesc să port cu demnitate numele moştenit de la străbuni 

Fiul lui Anton, Vasile, a avut mai mulţi urmaşi. O să mă opresc puţin la nepotul lui Anton, Xenofon, care, deşi nu şi-a schimbat locul de trai, a reuşit în viaţa sa să trăiască în trei state. Până în anul 1918 a trăit în imperiul rus, din 1918 până în 1940 - în România Regală, iar din 1940 până la moarte în uniunea sovietică. Pe vremea ţarului Nikolai, Xenofon a slujit în armată şi a ocupat postul de pi­sar (ducea evidenţa trebuincioasă). Drept dovadă, am găsit o poză de-a sa, din acei ani, ce-l înfăţişează în costum alb, cu mapa subsuoară şi cu baston. Iată ce mi-a poves­tit fiica lui Xenofon, Profira: „Având două hectare de pământ, tata a chibzuit bine cum să gospodărească. S-a străduit să întreţină casa, să poată hrăni cei doi cai, vaca, oile şi numeroase păsări de curte. Pentru necesită­ţile gospodăriei, el a construit o stodoală de 100 metri lungime şi 30 metri lăţime. Era şi destul de înaltă, se putea intra cu căruţa încărcată. Astfel, din roadele aduse din câmp nu se irosea nici un grăunte. Afară de acestea, tata lucra câteva hectare de pământ luate în arendă de la boierii de peste Prut. Vara, din cei şase copii, ne lua pe toţi care puteam ţine sapa în mâini să-i ajutăm. Muncea vârtos şi am deprins şi noi de la tata să iubim pământul. Neîntrecut la hărnicie, tata era un om foarte credincios, enoriaşii îl stimau ca staroste al bisericii noastre. El avea grijă ca noi, copiii, să nu lipsim nici o duminică de la biserică. Deseori, seara, tata lua fruierul,  se aşeza pe prispa din faţa casei şi cânta foarte duios, mai mult melodii religioase. După organizarea colhozului, toate stodolile din curţile ţăranilor au fost „naţionalizate”, iar a noastră, deoarece era cea mai mare, a fost

Mă străduiesc să port cu demnitate numele moştenit de la străbuni

Mă străduiesc să port cu demnitate numele moștenit de la străbuni

Citind în „Zorile Bucovinei” articolele mele, dl Todor Nicolaevici din Sucevenii Hlibocii, unul din cei mai activi corespon­denţi netitulari ai ziarului, s-a arătat curios să afle cât mai multe despre numele de familie Sucevan, ce mi-a fost dat să-l port. Interesul manifestat de acest stimat domn m-a îndemnat să incep cercetările în istoria familiei mele. Prin intermediul ziarului care ne uneşte pe toţi românii din ţinutul nostru, încerc să-i răspund la întrebările sale. O să încep cu o mică introducere. 

Citește partea 2: Ramuri din arborele neamului meu

Ştefan cel Mare şi Sfânt a domnit în Moldova timp de 47 de ani şi a purtat 47 de războaie, nu de cotropire, ci nevoit să-şi apere moşia, în octombrie 1497, când Domnitorul Moldovei se lupta cu turcii la Cetatea Albă, alţi duşmani au incendiat capitala ţării, oraşul Suceava. Nu o dată Suceava a ars în flăcări. Sărmanii suceveni, din cauza pârjolului, părăseau baştina, salvându-se în munţi sau în alte locuri nepericuloase. Refugiaţii erau numiţi de localnici „suceveni”, adică veniţi din Suceava. Dar în munţi viaţa era grea pentru oamenii deprinşi să se îndeletnicească cu agricultura.

Mulți conaționali din ignoranță cred că vorbesc „limba moldovenească”

Mulți conaționali din ignoranță cred că vorbesc „limba moldovenească”

Au pedepsit-o șerpii. O istorie relatată de Maria Sucevan-Șotropa

Au pedepsit-o șerpii

Era pe vremea războiului, când prin satele noastre mişunau răufăcătorii, iar omenii se refugiau în munţi pentru a-şi salva propria viaţă şi a copiilor lor nevinovaţi. În casele lor mici, muntenii găzduiau mai multe familii: bărbaţi şi femei bătrâne, tinere cu cel puţin doi sau trei copii, care dormeau pe podea. Astfel a trecut iarna. Primăvara, după topirea zăpezii, copiii alergau bucuroși prin pădure după ghiocei.

Odată, trecând pe lângă o grămadă mare de bălegar, copiii au observat că în el se află câte o gropiţă cu mulţi şerpi mici ce ridicau, bucuroşi, capurile spre soare. Speriaţi, copiii au alergat la stăpâna casei, o bătrână de vreo 85 de ani şi i-au spus să stropească cu uncrop toate gropiţele cu şerpuşori sau să-i omoare cu un ciomag. Bătrâna le-a răspuns că niciodată n-a îndrăznit să-i nimicească, fiindcă aşa au educat-o părinţii, adăugând că şerpii sunt foarte cuminţi şi nicicând nu-şi lasă odraslele neputincioase nepăzite de vreun şarpe bătrân, ascuns undeva în tufe. Toţi aceşti şerpi mici, când vor creşte puţin, se vor împrăştia prin munţi şi dacă vara te vor întâlni prin pădure, culegând pomuşoare, ei te vor cunoaşte şi nu-ţi vor spune nimic. Însă dacă vreun şarpe doarme pe cărare şi omul, culegând zmeură, nu-1 observă, şarpele atunci fluieră şi omul