Constituirea Țării Moldovei sau a Valahiei Mici (secolele al XIII-lea - al XIV-lea)
Constituirea Țării Moldovei sau a Valahiei Mici (secolele al XIII-lea - al XIV-lea)

Teritoriul Moldovei a fost cel mai expus atacurilor migratorilor, adică jafurilor și pustirilor, ceea ce a ţinut departe de surse, pentru o vreme, aceste regiuni. În secolul al XII-lea, un izvor slav menționează, totuși, localitatea Bolohovo (Volohovo) din nordul Moldovei (sudul Poloniei), aflată, probabil, în legătură directă cu „ţara volohovenilor“ (românilor), menționată mai târziu. La 1234, în Episcopatul Cumanilor (sud-vestul viitoarei Moldove), trăiau „popoare“ numite români care aveau mai mulți „episcopi schismatici“ de care ascultau, spre marea tulburare a papei și a autorităților ungare. Invazile tătare au ruinat episcopia respectivă, care se reface, după câteva decenii, cu numele de Episcopia Milcoviei. La 1332, și această episcopie apare distrusă de „puternicii acelor părți“ (potentes illarum partium), care, fiind „schismatici“, nu aveau niciun respect pentru respectivul așezământ catolic.

Atacurile tătare tulburau mult nu doar Moldova, ci și Transilvania și Ungaria. Cele mai multe asemenea razii tătare la vest de Carpați aveau baza de pornire la est de Moldova sau chiar în sud-estul Moldovei. Spre a remedia situația, regii Ungariei, mai ales Ludovic I (1342–1382), au organizat expediții antitătare, inclusiv cu gândul de a-și extinde dominația la est de Carpați. De mare ajutor în conducerea acestor acțiuni erau crezii și nobilii români transilvăneni și, mai ales, maramureșeni, de același neam cu moldovenii. Dintre ei se recrutau mulți cavaleri luptători contra tătarilor. Cândva, pe la jumătatea secolului al XIV-lea, un nobil român maramureșean numit Dragoș a „descalecat“ în Moldova nordică, în regiunea Baia-Siret, i-a adus la ascultare pe localnici și a fondat un mic voievodat (numit al Moldovei), ca vasal al regelui ungar.

Aici Ungaria exercita, prin urmare, o dominaţie indirectă asupra populaţiei româneşti prin mijlocirea unui voievod român. Nu există detalii scrise despre domnia lui Dragoş. În cronicile târzii, el apare menţionat drept „descălecător“, adică întemeietor al statului.

Un document latino-ungar din 1360 consemnează răzvrătirea moldovenilor (la 1359) contra dominaţiei ungare. Un alt român maramureşean, numit tot Dragoş (din Giuleşti), restabileşte ordinea şi „restaurează ţara noastră moldoveană“, cum spune regele. Ulterior, poate prin 1363–1364, voievodul Maramureşului, Bogdan, răzvrătit contra regelui vreme de 20 de ani, îşi mută definitiv centrul revoltei la est de Carpaţi, îi alungă pe urmaşii primului Dragoş şi fondează Moldova independentă. După Dragoş domnise fiul său Sas, iar apoi fiul acestuia Balc. La momentul descălectului lui Bogdan, Dragoş şi Sas nu mai trăiau, iar Balc cu fratele său Drag şi cu alte rude au fost alungaţi, revenind în Maramureş.

Pe la jumătatea secolului al XIV-lea, Maramureşul, deşi era formal inclus în Regatul Ungariei, păstra organizarea tradiţională de voievodat românesc, condus de un voievod ales periodic de adunarea crezilor ţării. Totuşi, imixtiunile autorităţilor regeşti devin tot mai apăsătoare, iar impunerea instituţiilor apusene tot mai evidentă. Cnezii români locali încep să fie stânjeniţi de Biserica Catolică, de coloniştii ungari şi germani, precum şi de nobilii alegeci care le râvneau pământurile. În aceste condiţii, stăpânii români ai Ţării Maramureşului s-au împărţit în două orientări: una considera că anumite compromisuri faţă de regulitate, inclusiv acceptarea stăpânirii noilor autorităţi, puteau asigura supravieţuirea elitei româneşti, care trebuia confirmată în privilegiile sale; alta credea că numai rezistenţa în faţa asalturilor noilor stăpâni era în măsură să asigure succesul şi să menţină crezimea românească drept stăpână. Dragoş era exponentul primei orientări, iar Bogdan al celei de-a doua.

Bogdan a rezistat (cu intermitenţe) două decenii în Maramureş, unde a fost despuiat de calitatea voievodală şi de moşii. Apoi, considerat „infidel notoriu" al regelui, şi-a mutat răzvrătirea în Moldova, unde populaţia locală era nemulţumită de dominaţia ungară. Cu el vor fi trecut un număr de circa 100 de cnezi maramureşeni credincioşi, care au dus cu ei tradiţii, cutume, nume de oameni şi de locuri aidoma celor maramureşene. La 1365 a urmat o expediție regală de pedepsire a lui Bogdan, care însă a ieşit victorios din confruntarea cu oastea ungară.

Moldova s-a aflat în sfera de interferenţă ungaro-polonă. Ambele regate catolice, cu misiune apostolică, voiau subordonarea Moldovei. Cronicarul polon Jan Długosz spune că regele polon Cazimir cel Mare (1333-1370) a intervenit în Moldova, la un moment dat, pentru aşezarea pe tron a unui voievod numit Ştefan, împotriva altuia, Petru, protejatul ungurilor. După moartea lui Cazimir, prin preluarea coroanei polone de către regele Ungariei pentru 12 ani (1370-1382), Moldova a trecut printr-o situaţie dificilă. Până pe la 1370, ţara şi-a consolidat statutul intern şi internaţional, fiind numită în izvoare Valachia Minor („Ţara Românească Mică", adică „mai tânără", fiindcă era constituită în urma „Ţării Româneşti Mari"). Succesorul lui Bogdan I, Laţcu I (circa 1367-1375), prins în cleştele ungaro-polon, acuzat că nu este catolic şi dorind conservarea şi consolidarea statutului internaţional al ţării sale, a intrat în legătură directă cu Sfântul Scaun (papa Grigore al XI-lea) şi a cerut înfiinţarea unei episcopii catolice, supuse direct papei, în Moldova. Episcopii de Praga, Breslau (azi Wrocław) şi Cracovia primesc însărcinarea să împlinească voinţa voievodului moldav (1370). Papa a acordat atunci lui Laţcu I titlul de „duce al părţilor Moldovei sau al naţiunii Ţării Româneşti" (dux Moldavie partium seu nationis Wlachie), ceea ce însemna recunoaşterea de către cel mai înalt for al creştinătăţii apusene a identităţii etnice a celor două ţări extracarpatice. Moldova a fost numită, de altminteri, în mod oficial şi constant în Polonia în Evul Mediu „Wolosky", ceea ce înseamnă „Ţara Românească". Era prima ţară românească pe care au cunoscut-o direct polonezii, de aceea „Valachia" consacrată cu acest nume era numită de ei „Multany" (coruptelă probabilă de la Muntenia). Ca urmare a eforturilor conjugate, la 1371, sub Urban al V-lea, o episcopie catolică, subordonată direct sfântului părinte şi păstorită de pomenitul Andrei de Cracovia, preferatul domnului, şi-a început activitatea în capitala ţării (Siret). Voievodul însuşi a trecut la credinţa romană. Moldova era astfel legitimată pe plan internaţional ca stat de către papalitate şi, nemaifiind „schismatică", nu mai putea fi vizată de campaniile prozelite ale lui Ludovic I. Totuşi, acesta nu a renunţat la planurile supunerii ţării româneşti de la est de Carpaţi, ceea ce a reprezentat o mare dezamăgire pentru Laţcu. Poporul Moldovei n-a mai apucat ori n-a voit să-şi urmeze păstorul, pe domn, al cărui mormânt se află, totuşi, la biserica ortodoxă din Rădăuţi, citioria părintelui său. Aceste schimbări nu au fost privite fără ostilitate de marea putere catolică ungaro-polonă, din moment ce, la 1374, prin ducele Ladislau de Oppeln, Ludovic I orânduise o oaste contra Moldovei pe teritoriul Hâliciului.

Urmaşul lui Laţcu a fost Petru Muşat (circa 1375-circa 1391), care a acceptat şi el iniţial confesiunea catolică. Mama sa, doamna Margareta (în româneşte Muşata) de Siret, era, la rândul ei, catolică. Se ştie că solicita şi primea de la papă, în 1378, în calitatea sa înaltă de „Doamnă a Valahiei Mici", iertarea totală de păcate „pentru caz de moarte". La scurt timp însă, scena politică se va modifica în regiune.


La 1382, murea Ludovic şi se destrăma Uniunea Polono-Ungară; pe urmele ei, după creştinarea în formă apuseană a lituanienilor (în 1386), se constituia Uniunea Polono-Lituaniană, în frunte cu regele Vladislav Jagiello (un lituanian devenit tot atunci creştin, prin botez). În 1387, Petru depunea jurământ de fidelitate (vasalitate) acestuia, inaugurând orientarea principală de politică externă a Moldovei pentru mai bine de un secol. Acest omagiu depus faţă de regele Poloniei a însemnat o contrapondere în raporturile ţării cu Ungaria (a cărei suzeranitate risca adesea să devină prea apăsătoare) şi i-a adus probabil Moldovei, cu titlul de feud, cetatea-port Moncastro sau Maurocastro (Cetatea Albă), de la Limanul Nistrului (anexată anterior de Lituania). Aici exista o prosperă colonie comercială genoveză. Prin aceasta, o mare arteră comercială a Europei - numită de-acum „drumul moldovenesc", de la Cetatea Albă spre nord, prin Polonia, până la Marea Baltică - îşi vădea binefacerile pentru statul românesc est-carpatic. Din acest moment până la 1484 (ocuparea de către otomani a cetăţilor pontico-danubiene), confruntarea polono-ungară (transpusă uneori în conflicte moldo-muntene) va avea în esenţă ca fundal concurenţa pentru cele două mari artere comerciale care străbăteau Ţara Românească şi Moldova.

Eliberarea de sub tutela regatului angevin a culoarului Brăilei şi a gurilor Dunării a adus Moldova şi Ţara Românească în vecinătate directă. Avansul teritorial realizat de Moldova spre sud se constată imediat după 1386, când o solie a genovezilor din Caffa intra în legătură şi cu voievozii Petru şi Constantin (Costea), ultimul domnind probabil asupra unui teritoriu din sud. Lichidarea nucleului sud-moldovenesc - cu o moștenire notabilă pentru viitor – se va produce între 1386 și 1392, când Roman I (circa 1391–circa 1394), fratele și succesorul lui Petru, se va intitula oficial ,,marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman-Voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare“. Formula ,,de la munte până la mare“ (nemaifolosită) arată noua realitate politico-teritorială la care se ajunsese, poate, la finele domniei lui Petru I. Domnul controla acum întreg teritoriul de la nord de Cernăuți până la Marea Neagră și de la Carpați la Nistru. La 5 ianuarie 1393, în actul de fidelitate față de regele Poloniei, domnul Moldovei folosește un alt titlu similar: ,,Io, Roman, voievod moldovenesc și moștenitor a toată Ţara Românească, de la munți până la țărmul mării“. După cum se vede, deopotrivă în exterior și în interior, ieșea la iveală din când în când convingerea că Moldova devenise o nouă „țară românească”. După Roman au urmat ca domni Ștefan I (circa 1394–1399) și Iuga (1399–1400). Roman I (la 1393) și Ștefan I (la 1395) au depus și ei jurământul de credință față de regele Poloniei.

Petru Mușat s-a remarcat și prin alte acte cu semnificative urmări pentru evoluția țării. Astfel, la 1388, în urma cererii suzeranului său polon de a-i împrumuta o sumă mare de bani, domnul Moldovei îi trimite acestuia 3 000 de ruble, adică peste jumătate de tonă de argint (după unele calcule, 538,38 kg, adică echivalentul a 51,817 kg de aur fin), pentru care i s-au concedat temporar (până la returnarea sumei) orașul Halici și ținutul din jur (numit Pocuția). Banii nu au fost restituiți în timpul fixat (de trei ani), drept pentru care Petru a luat în stăpânire perpetuă ținutul zălogit. De aici a decurs un dificil și îndelungat conflict teritorial între cele două țări, prelungit până în secolul al XVI-lea. În jurul anului 1377, domnul a bătut primele monede moldovenești (groși de argint), cu simbolul familiei și al țării (cap de bour) pe avers. Copleșit de presiunea politică a regatelor catolice din jur, Petru a revenit la credința răsăriteană, care era și a locuitorilor țării sale. Chiar și omagiul de vasalitate față de proaspătul catolic Vladislav Jagiello, la Liov, în 1387, a fost depus după tipicul ortodox, „sărutând cu gura proprie crucea din mâinile domnului Ciprian, mitropolit al Kievului“. Probabil tot atunci, după discuții cu mitropolitul, se va fi obținut acordul de principiu de fondare sau de funcționare a unei mitropolii moldovene. Anterior, populația ortodoxă a Moldovei – adică majoritatea covârșitoare a locuitorilor – depindea ierarhic de mitropolia de Halici (căreia îi era subordonată și episcopia Cetății Albe). Acordul de la Liov a lăsat, se pare, nerezolvată problema desemnării titularilor înaltelor scaune ecleziastice în teritoriile ruse apusene și în Moldova. Contrar voinței Bizanțului și patriarhului ecumenic, suveranii Poloniei și Moldovei au căutat să-și impună propriii candidați pentru eparhiile în cauză. De aici a pornit între Moldova și patriarhie un îndelungat conflict care se va stinge abia în 1401, sub Alexandru cel Bun, prin acceptarea de către Bizanț a mitropolitului Iosif, candidat local și membru al familiei domnitoare a țării. Dar, dincolo de acest conflict, mitropolia ortodoxă a Moldovei funcționa cel puțin din 1386–1387. Patriarhia ecumenică a trebuit să accepte situația de fapt din cel puțin două motive: asediul Constantinopolului de către oștile lui Baiazid (1391; 1394–1402); expediția lui Mircea cel Bătrân în Moldova, capturarea lui Iuga-Voievod și impunerea lui Alexandru (1399–1400). S-a creat astfel un front creștin ortodox pe linia Dunării, util pentru despresurarea capitalei imperiale și pentru întărirea Commonwealth-ului bizantin. În aceste condiții, cedarea autorităților bizantine în chestiunea mitropoliei Moldovei este firească.

Fondarea mitropoliilor românești de la Argeș și Suceava în secolul al XIV-lea reprezintă un mare succes al Bizanțului, în concurența sa acerbă cu Biserica Apuseană. Pentru români, acest fapt a însemnat consacrarea internațională a independenței țărilor lor și orientarea acestora, pentru multe secole, spre lumea sud-est și est-europeană. Această orientare s-a impus cu mare dificultate și numai după ce apropierea Țărilor Române de Occident și de lumea catolică a fost compromisă de politica de forță a statelor catolice vecine, mai ales a regatelor Ungariei și Poloniei. Prin aceasta, catolicismul, confundat de români cu dominația politico-militară ungară și polonă, a fost repudiat.

Din toate acestea se desprinde uriașul efort de organizare statală a românilor sub forma voievodatelor, efort derulat între secolele al IX-lea și al XIV-lea. În acest proces, nu este de neglijat rolul românilor din Transilvania, inclusiv în fondarea Țării Românești și a Moldovei. Împiedicați să se manifeste politic în nucleul lor tradițional intracarpatic, românii transilvăneni au impulsionat, în aceeași arie de civilizație românească, organizarea politică de la sud și est de munți. Ei nu au mai reușit să conserve în Transilvania un stat românesc. De aceea, este cu atât mai important rolul principalelor române medievale în organizarea și în protejarea românilor, precum și în conservarea identității lor. Unul dintre aceste principate – Țara Românească – și-a asumat chiar misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta.

Fragment din cartea: 
„Originile medievale ale civilizației românești moderne:
 Occidentul latin și orientul bizantin” de Ioan-Aurel Pop.