Încă ne ținem, și-l luăm drept martor al rădăcinilor seculare, pentru că este Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Stejarul nostru bătrân, cu rădăcini voievodale, întinerește în fiecare primăvară când vin românii să-l îmbrățișeze, să-i doinească și să-i asculte doinirea din freamătul crenguțelor înălțate spre cer, un veșnic foșnet mărturisitor de istorie. Intrând în Codrii Cosminului, aș întreba ca Eminescu: ”Codrule, codruțule,/ Ce mai faci, drăguțule?”... Dar prea gingaș și sentimental răsună întrebarea. În timpurile cumplite ce le trăim astăzi parcă nu mai există loc pentru respirări lirice, pentru poezie. Și stejarul pare mai îngândurat ca altă dată, abia câțiva mugurași zărindu-se în vârfuri. Totuși rămâne memoria cu acel veșnic ecou din veacurile gloriei ștefaniene și eternul vis al sufletului ce se numește Înviere. Chiar dacă ni se pare acum că se apropie apocalipsa, nu poate fi sfârșitul lumii cât pașii ne mai poartă spre locuri sfinte. Ca și anul trecut, ca și acum douăzeci, treizeci de ani, Săptămâna Luminată de Paști a început pentru mulți români din nordul Bucovinei cu un pelerinaj în Codrii Cosminului, la Stejarul voievodal. Și ca întotdeauna în luminata zi de Luni, slujitori ai altarelor noastre, de data aceasta preoții Dumitru Găină, parohul bisericii din Valea Cosminului, Dumitru Tocar, parohul bisericii din Hrușăuți, și părintele Pavel Paulencu, parohul sfântului lăcaș de la Horecea Urbană, au înălțat rugăciuni și au cântat în unison cu Corul ”Dragoș Vodă”, cu Excelența sa Irina Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuți, și colegul dumneaei Florin Stan împreună cu soția, dna prof. Viorica, imnuri de slăvire și pomenire în acest loc binecuvântat, stropit de sângele martirilor neamului, care au apărat pământurile acestea, vorba noastră românească și credința ortodoxă. Vocile minunate ale coriștilor din Hrușăuți, susținute de măhălenii Elenei Nandriș (soții Dumitru și Olga Zaidel, Dumitru și Aurica Zaharciuc ), ne-au amintit pentru a câta oară că astăzi sărbătorim biruința vieții asupra morții, biruința luminii asupra întunericului. Și după cum a răsunat în cuvântul preoțesc al părintelui Dumitru Tocari, să nu fi fost arcașii lui Ștefan care și-au pierdut viața aici, nimenea nu știe în ce limbă am fi vorbit noi astăzi! De asemenea, și dna Irina Loredana Stănculescu și-a exprimat bucuria de a se afla împreună cu urmașii lui Ștefan cel Mare în acest loc binecuvântat și a rosti într-un glas ”Hristos a înviat!”. Ceva mai târziu această bucurie a trăit-o în îmbrățișarea României, prin prezența doamnei Consul General, moș Vasile Diacur din Privorochia. Are permis de a conduce mașina, dar a sosit cu un cal înhămat la căruță, căci asta este limuzina lui. S-a pornit de acasă la timp, dar a rătăcit prin pădure până a ajuns la stejar, întârzierea fiindu-i recompensată de atenția diplomaților români.
Credeam că cea mai tânără dintre toți care au îmbrățișat stejarul este fiica preotului Dumitru Găină, însă, mai la vale am întâlnit o pereche, soții Alina și Nicolae Rusu din Valea Cosminului cu două copilițe, cea din cărucior, Nicoleta, având numai două săptămâni. Cât de fericiți am fi s-o întâlnim domnișoară în toată legea, crăiasă și mireasă, la acest loc emblematic pentru români!
Greșesc cei care cred că pe timp de război nu există păcat sau pocăință, ci doar lupta pe viață și pe moarte. Îmi dau seama că mă adâncesc prea departe, însă Ștefan cel Mare, care a purtat 48 de războaie și a înălțat cam tot atâtea biserici și mănăstiri rămâne un model de netăgătuit pentru timpurile noastre. De la cronicarii epocii sale, precum și din legendele poporului aflăm despre înţelepciunea, bunătatea, spiritul de dreptate, dragostea de ţară, dragostea de om, de Biserică, de credinţa neamului şi odată cu acestea dragostea de Dumnezeu. Toate izbânzile sale le atribuia puterii, ajutorului lui Dumnezeu, iar înfrângerile – păcatelor sale. De aceea românii au văzut în Ştefan cel Mare pe creştinul adevărat, pe omul smerit, pe omul pregătit în orice clipă să apere cu preţul vieţii sale credinţa şi glia strămoşească, luându-l ca exemplu de trăire în orice împrejurare a vieţii.
Revenind la codrul verde, cum să nu ne închinăm stejarului, căci unde se refugia românul când năvăleau dușmanii pe moșia sa? ”Și groapă ni s-a săpat, și cruce ni s-a făcut, și clopotele ni s-au tras, dar ne-a ieșit de fiecare dată în cale această frunză de stejar, puțin cam grea, puțin cam amăruie...”. Nu mă pot reține să nu citez încă câteva rânduri, extraordinar de răscolitoare, din ”Biserica Albă” a lui Ion Druță: Recunoscătoare pentru binele ce i s-a făcut, inima neamului nostru va tresălta de fiecare dată când se va isca în zare o margine de codru verde, căci sfântul adevăr îl știm numai noi, îl știe numai el...”.
Adevărul istoric despre cum au răsărit stejarii lui Ștefan din pământul scăldat în sânge îl cunosc mai mulți, dar e sfânt numai pentru noi. Or, prin anii 90, când românii au făcut demersuri pentru înălțarea unui monument Apărătorului Creștinătății pe plaiurile Cosminului au sărit ca arși istorici și deținători de adevăruri din Cernăuți, argumentând eronat că ”nicidecum nu se poate”, luându-i în țeapă o puzderie de păcate, în pofida laudelor aduse lui Ștefan cel Mare de cronicari polonezi și poeți ucraineni. Acum nici nu mai cutează nimeni să răscolească acele momente. Mai sunt, însă, oameni cărora le pasă fie și de un stejar și-i simt chemarea, măcar ca semn de respect pentru cei care l-au apărat de secure în perioada comunistă, pentru acea mamă din Valea Cosminului care, în 1990, când s-a sfințit Crucea de lângă stejar, a venit cu un copilaș pe umăr, primul prunc născut în acel an și botezat cu numele Ștefan. I-am văzut și anul acesta pe Ilie Botnar din Ropcea cu mândrul Tricolor, pe Ionică Semeniuc din Voloca, ca un brav flăcău la vârsta-i venerabilă. Poate era printre noi și copilul de acum 30 de ani, cu numele Ștefan...
Pentru Valea Prutului:
Maria TOACĂ
Reportaj video: Vitalie Zâgrea (BucPress)
Reportaj foto: Nicolae Hauca
0 Comentarii