Cuvântul ca instrument al magicului în poezia lui Lucian Blaga și Gr. Vieru

Cuvântul ca instrument al magicului în poezia lui
Lucian Blaga și Grigore Vieru
(studiu comparat)
Lucian Blaga şi Grigore Vieru - două destine umane, două destine cre­atoare, biografii spirituale, sensibilitate comună în faţa tainelor universului.
S-ar putea afirma că Lucian Blaga şi Grigore Vieru sunt incomparabili: perioade diferite, studii, circumstanţe sociale şi culturale diferite.
Itinerarul vieţii lui Blaga începe la 1895, în satul Iancrăm, judeţul Alba, şi se încheie la 6 mai 1961. Vieru vine pe lume la 1935, pe alt mal al Prutului, în satul Pererâta, judeţul Hotin, când Blaga
ajunse deja în plină maturitate creatoare, afirmat ca poet, filosof şi dramaturg. Destinele lor umane se intersectează, în timp între anii 1935-1961. Destinele lor poetice cunosc o perioadă de întretăiere mai scurtă - din 1957, când Vieru debutează, şi până în 1961, când se stinge din viaţă marele spirit european, care a fost şi rămâne Lucian Blaga.
Atât Vieru, cât şi Blaga au trăit şi creat într-o cultură cu rădăcini comune, au avut ca izvor de inspiraţie sevele aceluiaşi neam românesc.
Lucian Blaga şi-a acumulat o biografie spirituală deosebită. De la părinţi i s-a transmis o bogată moştenire etică şi intelectuală, co­pilăria i-a fost plină de valori spirituale: l-a citit pe Goethe, a studiat filosofia, a învăţat la Institutul Pedagogic din Sibiu, Universitatea din Viena, a fost ales membru al Academiei Române, a lucrat profesor la Universitatea din Cluj.
Grigore Vieru a trecut prin alte împrejurări istorico-sociale. După şcoala din sat şi din Lipcani a urmat Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, apoi debutul în cadrul unor redacţii, primele volume de succes din anii 60, momentul de cotitură prin plache­ta „Numele tău” (1978), Diploma Internaţională Andersen - 1988, Membru al Academiei Române - 1990.
Spre deosebire de Blaga, care a studiat filosofia, Vieru a de­prins filosofia vieţii de la ţăranul de pe deal.
Circumstanţele au fost aceleaşi: copilăria şi satul, rădăcini co­mune, pornite din poezia populară şi Eminescu, ambii au fost jertfe ale unor totalitarisme politice ş.a.
Pe ambii poeţi îi caracterizează tăcerea, mirarea, taina, duio­şia faţă de copii, sentimentul de singurătate şi tristeţe, starea de cântec, Dumnezeul din suflet, responsabilitatea în faţa poeziei, sim­boluri comune: lumina şi în­tunericul, înaltul şi adâncul, dealul şi valea, verdele, dorul, arborele, muntele, femeia.
Copilăria, mama, sa­tul au fost motive primare specifice lui Blaga şi lui Vie­ru. Atât pentru Blaga, cât şi pentru Vieru sunt specifice alte două rădăcini comune: creaţia populară şi poezia lui Eminescu.
Atât pentru Blaga cât şi pentru Vieru integritatea Patriei este un ideal co­mun.
Lucian Blaga spunea că „Ţara din inima noastra ramane tinsă acolo, înlăuntrul nostru.... La rândul său Vieru menţiona că „Este nedrept să înveţi copilul cum să moară pentru Patrie, înainte de a-l învăţa cum să trăiască pentru ea”.
Blaga a contribuit la promovarea valorilor spirituale româneşti în afara hotarelor ţării în anii diplomaţiei sale.
Vieru chema cititorul să iubească întâi mama, limba maternă, plaiul natal. Axa tematică a liricii sale devine: „Plaiule, tu raiule, veş­nică temă a mea!”.
Întreaga operă a lui Blaga şi Vieru este ca o stare de cântec şi lumea e văzută ca o cântare. Vieru menţiona că „...locuieşte la marginea unui cântec”, pe când Blaga spunea că „...locuiesc într-un cântec de pasăre”.
Asimilând formele gândirii populare, întâlnindu-se încă acolo, la „rădăcini şi izvoare”, ambii şi-au însuşit motive şi simboluri mitice universale.
Tema timpului, a luminii, dorul şi tăcerea, veşnicia şi marea tre­cere, sufletul satului şi taina, resimţite în mod similar, aduc rezonan­ţe înrudite creaţiei celor doi, iar necesitatea de a menţine „corola de minuni a lumii”, întregul, armonia îi apropie şi mai mult. Ambii au văzut în creaţie o cumpănă între eu şi lume. Atât Blaga cât şi Vieru concep condiţia creatorului în căutare, zbucium, suferinţă, ardere interioară.
În secolul când mamele îşi părăsesc odraslele, pornind în lu­mea largă după un paradis financiar, iar tinerii uită de rădăcini, an­corând pe pământuri străine, opera ambilor poeţi ne învaţă că ....nimic nu-i veşnic! Veşnic e laptele matern” şi ne cheamă să ne răcorim sufletul cu „...fragedul izvor curgând din veşnicie”.
Raisa Duminică
profesoară de limba română
la complexul instructiv-educativ din Draniţa
Cuvântul Adevărului

Comentarii