Satul Răchitna: Țărănimea moldoveană sub stăpânirea rusă în anul 1816

Satul Răchitna: Țărănimea moldoveană sub stăpânirea rusă în anul 1816

Pe 15 februarie 1816, țăranii moldoveni din satul Răchitna, ținutul Hotin, și-au strigat indignarea într-o jalbă (plângere) adresată autorităților regionale țariste din Basarabia, denunțând asuprirea și nedreptățile de nesuportat care le distrugeau viețile. Sub stăpânirea rusească, acești oameni simpli au fost transformați în niște bieți robi, împovărați cu munci forțate, taxe nesfârșite și obligația de a hrăni și adăposti soldați ruși fără niciun fel de compensație.

Odată cu anexarea Basarabiei, libertatea și obiceiurile lor moștenite din străbuni au fost călcate în picioare. Țăranii nu mai aveau voie să-și vândă grânele, vitele sau orice alt rod al muncii lor unde doreau, fiind astfel condamnați la sărăcie. Prutul, care le fusese cândva cale de negoț și prosperitate, fusese acum transformat într-o barieră care îi închidea în propria suferință. În loc să-i protejeze de tâlhari, stăpânirea rusă le interzicea până și dreptul de a-și recupera vitele furate.

În jalba lor, țăranii cer, cu o disperare demnă, eliberarea de sub aceste juguri străine și revenirea la rânduielile moldovenești, care le asigurau un trai mai drept și mai liber. Ei nu cereau altceva decât ceea ce li se cuvenea – dreptul de a trăi din munca lor și de a fi conduși de dregători pământeni care să le înțeleagă limba și durerile.

Această jalbă este o mărturie amară a modului în care administrația țaristă a înstrăinat și distrus comunități întregi, jefuindu-le nu doar de bunuri, ci și de dreptul la o existență demnă. Este o oglindă a politicii imperiale rusești, care, sub pretextul „protecției populației creștine”, a zdrobit libertatea unui popor, condamnând-ul la mizerie și umilință.

„Tare multe am tras şi mai înainte cu oştile, dar şi acum di când s-a închis Prutu, încă şi mai multe. Că pe tot ceasul dăm di toate şi nimeni nu ni mai întreabă de mai avem de unde da. Încât acum au rămas din cei mai mulţi nu avem nici ce mânca de mulţimea havalelilor (prestaţie) ce facem în toate zălele cu cosări (posirea) şi cărături di fân, cu faceri şi cu cărături di feliuri di lemni şi cheresteli, încă şi pe la Basarabia (adică, zona de sud a Basarabiei), şi la Chişinău, pe la Briceni şi pe aiure, cum şi stânjeni di lemni, dar podvodărituri oşteneşti cu cară cu boi peste tot locul, cum şi poştili din sat în sat peste tot locul, pin tot ceasul, pe la toţi ofiţării, şi slujbaşii, şi cazacii, şi săldaţii cu cai cu căruţi, cu cară cu boi, întrebat, neîntrebat, cu poroncă şi fără poroncă, care cum apucă ni întrebat şi eu bani; dăm pentru surugii goştină, desătină şi câte altădată săldaţii şi cazacii la fartiri (de la cuvântul rusesc kvartira) – a găzdui, a încartirui) ţânem şi hrănim, şi luându-ni cu săla cele ce găsesc pe la casăli noastre şi mănâncă, ba încă ni bat să le dăm ceea ce nu avem, şi apoi ni fac cu frică di li dăm şi cfitanţăe (chitanţă) şi câte alte nevoi tragem, precum ştie cinstita părcălabie. Strajă pe hraniţă dăm în toate zălili. Di vite cu totul ne-au sărăcit şi tălharii că le fură. Şi di ceea parte la nemţi s-au rădecat străjăle şi numai a noastră au rămas di ni năcăjăm încât nici după tălhari nu ne lasă să mergem ca să ni căutăm vitele în pripă precum mai înainte eram slobozi şi nu ni se pote fura vitele ca acum. Şi pâne când dă Dumnăzău de să faci mai gloată, ne o mănâncă alţii precum arătăm, iar nu ca mai înainte să putem vinde unde ni era voia, şi pâine şi vite şi orice avem din munca noastră. Acum cu totul ni s-au închis aleşverişul (vânzare, negoţ), şi sântem opriţi şi nici chirie di sare, şi vin şi altele ca mai înainte nu avem şi nu ştim ce să mai facem. Numai mila împăratului poate să ni scape de pieire întru care ni aflăm. Că de ar da Maica Precista năstav să ni rădice greutăţile aceste şi să ni lase în obiceiurile noastre cele moldoveneşti care am apucat de la bătrânii noştri şi să venim în floare precum am fost, ca să slăvim numele împăratului, noi, şi în urmă şi urmaşii noştri, şi să petrecem totdeauna supt dregătorii Moldovii, pământeni de ai noştri, precum sântem deprinşi şi ne înţelegem în vorbă. Că noi alte rânduieli nu pricepem şi numai cât ni să adaog năcazurile şi greutăţile noastre”.

Au subscris: Neculai Bordeiu, Ştefan Roşca, Ichim Bobeşti, Ion Ciupauca, Tanasă Dascalul, Vasile Bordei, Toader Prodan, Vasile Bobeşti „vornic şi tot satul Rachitna, ţânutul Hotinul”, Grigore Dascăl, care a „scris cu zăsa satului”.

Sursa: L.T. Boga, Ţărănimea moldoveană şi stăpânirea rusească în anul 1816 - „Şcoala Basarabiei”, 1919, nr. 1, p. 2-3

În foto: țărani români din Basarabia