(....) A doua zi, după o noapte de odihnă în Lipcani plecam spre Hotin, prin Noua Suliță. Locuri de șes, cu întinse lanuri de popușoi, care parcă suspină sub arșița neîndurătoare, care începe dis-de-dimineață, și aproape nici noaptea nu contenește. Dar, mare-i Dumnezeu...

Ajungem în satul #Coșuleni, unde ne oprim. Suntem așteptați - și cu toate că-i dimineață de lucru, totuși se adună la școală câteva pâlcuri de săteni.

În așteptarea lor, stăm de vorbă cu vrednicul părinte M., care ne dă amănunte despre sat. E un sat modest, dar cu toate acestea s-a ridicat din el un mănunchi vrednic de feciori: doi preoți, cinci învățători, opt studenți - iar în urmă un elev al şcolii de belle-arte din București, pe care l-am cunoscut cu acest prilej, un auto-didact, care pe lângă pictură face și studii istorico-arheologice. A publicat articole prin unele reviste de specialitate. Un însuflețit pentru artă și pentru cercetări istorice. Îi dăm sfăturile cuvente, îndemnându-l să stăruiască pe calea aceasta.

S-a adunat și corul, — o mică șezătoare improvizată începe. Învățătorul face o dare de seamă a activității Căminului Cultural, iar părintele mărturisește suferințele anului de robie la bolșevici. Norodul s-a purtat bine, susținându-și biserica și pe slujitorul ei.

Corul - și aici - cântă minunat. Mă uit la coriști; zdraveni, de-o sănătate vădită, rumeni la față, cântând cu tot sufletul - și uitând de ei în clipele acelea. Firește, corul cântă și la biserică. Și atâta râvnă pentru cântare găsesc aici, că dau și peste o neînțelegere între două echipe de coriști, care-și dispută întâietatea. Îi sfătuiesc pe toți să-și... armonizeze elanul — și să nu mai umble cu neînțelegerile. Îmi dau făgăduială. Și aici, ca, de altfel, în toate șezătorile basarabene din orașe și sate, am găsit Ardealul prezent în programul de recitări și de cântece, ca un lucru de la sine înțeles, nesilit sau superficial.

Căminul Cultural și-a reînceput activitatea după anul de întuneric, - și unirea dintre preot și învățător e o chezășie de izbândă sigură. Mai marele județului îmi spune cu vădită mulțumire că de pe valea aceasta au plecat o mulțime de voluntari în războiul contra bolșevicilor. La plecare, norodul ne înconjoară cu slobodă prietene. Văd chipuri deschise de moldoveni cu zâmbet bun și vorbire domoală. Ar vrea să mai rămânem dar trebuie să plecăm.

Trecem prin multe sate, dintre care și #Vancicăuți. Sat mare cu gospodării frumoase, cu garduri de nuiele împletite frumos și trainic, având deasupra strașină de scânduri, asemenea așezărilor din Neamț. Un aspect larg și plăcut - curți cuprinzătoare, și pometuri multe.

Ajungem la Sulița-Nouă (#Noua_Suliță), așezare de târgușor pe malul Prutului, cu aspectul obișnuit al tuturor târgușoarelor moldovene de nord.

Ne adunăm în localul Căminului Cultural, aflat deocamdată într-o mare clădire părăsită de cei plecați. Ni se face și aici o dare de seamă asupra lucrării culturale de peste an — iar un cor de o putere neobișnuită, condus magistral de învățătorul D., cu toată lărgimea sălii, ne izbește precum un vifor sonor. E unul din cele mai puternice pe care le-am întâlnit în Basarabia. Primarul C. I. și părintele V. P. grăiesc cuvinte calde de bună venire, — mai-marele județului spune celor da față îndemnuri la muncă, — iar eu îi sfătuiesc a stărui în cele bune și frumoase pentru ridicarea și buna întemeierea a Basarabiei — și, prin ea a țării întregi.

Mergem cu toții să vizitam biserica. E frumoasă și încăpătoare. Ctitoria lui Ioniță Sturza, la 1848. Pictura, tot din anul acela, de Rubio, un pictor apusean, din Veneția mi s-a spus. În curtea bisericii noastre se află mormântul ctitorului, arătându-se acolo anul morții sale 1863, în litere chirilice, dar în limba românească. Tot acolo aflăm mormântul unei nepoate, a lui Alexandru Donici, ale cărui case se găsesc în coasta bisericii, păstrate aproape, în formă de când le-a zidit el. Pășim, după cum se vede, pe urme mari...

Amănuntele ni le dă primarul, un isteț om, fost învățător și inspector școlar, care presară în vorbire tot felul de amintiri și glume. Tot el îmi spune:

- „De aici și din împrejurimi, au plecat mulți voluntari. Din #Marșenița numai, au plecat 42 de premilitari. A plecat și învățătorul G. V. care mi-a scris că a luat parte la ocuparea Jeiskului, la Marea de Azov, — și-mi spune că nicăieri pe unde a trecut n-a aflat cântări mai frumoase ca acele din Basarabia...”
Cred bine...

Satul acesta, Marșenița, are o populație românească, vrednică și muncitoare, având un simț naționalist foarte dezvoltat. Sub bolșevici, a refuzat dea dreptul de a face colhoz, din această cauză mulți au fost deportați, iar unii fruntași, uciși. După dezrobire, sătenii s-au apucat și au săpat, un canal lung, de trei kilometri, lat de opt și adânc de doi metri, scăpând în felul acesta de inundații și redând agriculturii mai mult ca o mie de hectare. Ei, Marșnițenii, și-au păstrat neatins costumul național, pe care l-au purtat cu mândrie chiar pe vremea bolșevicilor.

Un neam de moldoveni foarte inimoși și încăpățânați în cele bune ale lor, de demult. Satul a dăruit ca jertfă pentru dezrobirea Basarabiei, un sublocotenent și un soldați mort, și mai mulți săteni. Acuma, Căminul Cultural de-aci e de o deosebită vrednicie.

Și după ce mai stăm cu acești prieteni câtăva clipe de stat, o pornim spre Hotin, capătul călătoriei mele din acest răstimp.

Drumul, o bucată, urcă și coboară, trecând prin sate cu pometuri multe, până când ajungem în șes desfăcut, încolo, spre Nistru. Un capăt de stepă, în care, ici-colo, se arată silueta zveltă a vreunei mori de vânt. Prin sate casele sunt învăluite cu stuf bine așezat și gros. Lăsăm în urmă o mare carieră de piatră albă — precum și satul #Cristinești, unde până la venirea bolșevicilor se mai află casa nașterii marelui Hajdeu. Au dărâmat-o în anul de izbeliște al rămânerii lor aici (.....)

Din cartea: Lascarov-Moldovanu, Al. „Cutreerând Basarabia desrobită... Priveliști, oameni, fapte.” 1943, p. 206-209.