M-am născut în anul 1928 în satul Costiceni, județul Hotin, într-o familie de țărani. Mama mea se numea Roșu Irina, fiica lui Isevea, iar tatăl meu Roșu Iacob, fiul lui Pavel. Familia noastră era numeroasă, având 2 surori și 6 frați.
Îmi amintesc cu durere despre foametea din ținutul nostru. Aveam 18 ani atunci când, în 1946, m-am căsătorit cu Vasile, fiul lui Iacob Captari. Familia noastră lucra pământul. Dispunea de câteva hectare de pământ arabil și de animale. Această foamete a început din cauza faptului că autoritățile sovietice confiscau cerealele de la săteni. Astfel, familiilor de țărani nu le mai rămânea hrană, iar posibilitatea de a semăna pământul era redusă. Regimul sovietic a început să organizeze colhozuri, forțându-i pe țărani să se alăture acestora. În plus, în 1946, a avut loc o secetă severă, care a afectat recolta.
Împuterniciții de stat din Noua Suliță erau înarmați, iar așa-numiții activiști din sat nu dispuneau de arme, dar îi constrângeau pe localnici, amenințându-i cu bătăi, arestări și deportări în Siberia. Au venit la mine de mai multe ori, dar eu mă ascundeam. Oamenii erau terorizați, majoritatea dând voluntar pâinea și cerealele. Locuitorii satului își ascundeau proviziile în diferite locuri: în cuptoare, în pământ, în pivnițe, pe acoperișurile caselor. Activiștii și comisarii știau că țăranii ascundeau pâinea. Căutau cu grijă și la noi, pentru că cineva din vecini dăduse informații că avem grâu, dar nu au găsit nimic. L-am dus pe ascuns noaptea la rudele noastre, care erau înscriși în colhoz, și din acest motiv nu erau percheziționați.
Venea o întreagă delegație: câțiva „striboci” și un comisar în frunte. Umblau prin case, făceau percheziții, confiscau pâinea și lăsau țăranii fără nimic. Confiscau bunurile alimentare, în special pâinea, iar animalele, hainele și alte bunuri erau confiscate pentru neplata taxelor. De asemenea, animalele și terenurile erau confiscate în folosul colhozului.
Țăranilor nu li se permitea să adune spicele și existau legi severe care pedepseau orice încercare de a face acest lucru. Sărmanii erau forțați să se înscrie în colhoz, în timp ce cei mai înstăriți refuzau acest lucru, deoarece dețineau pământ, unelte și animale și erau obișnuiți să lucreze pe propriile puteri pământul.
Activiștii veneau la noi aproape zilnic și ne amenințau că, dacă nu ne înscriem în colhoz, ne vor aresta și ne vor trimite în Siberia. Oamenii din sat se ascundeau, dar în cele din urmă erau nevoiți să se alăture colhozului
Foametea a început în 1946, iar mulți țărani au murit în timpul iernii și, în special, în vara anului 1947. Nimeni nu avea grijă de copiii orfani, care erau lăsați să moară de foame. Rareori copiii orfani erau luați de rude. Trebuie să înțelegem că fiecare familie suferea de foame.
Colhoznicii nu sufereau de foame, deoarece autoritățile nu îi deranjau și nu îi percheziționau. Aceștia participau chiar la percheziții în calitate de activiști. Numărul celor înscriși în colhoz era mic, deoarece gospodăria agricolă la noi a fost formată în 1947.
Supraviețuirea era mai ușoară pentru familiile care dețineau vaci, deoarece laptele a salvat multe familii de foame. Noi nu aveam vacă, dar luam lapte de la vaca tatălui meu.
În ciuda tuturor dificultăților, oamenii se ajutau reciproc și împărțeau ultima bucățică. Un bătrân dintr-un sat vecin venea adesea la noi. Tată îi dădea o bucată de pâine sau câțiva cartofi. Apoi, bătrânul nu a mai venit. A murit de foame.
Cei înfometați consumau tot ce găseau, inclusiv fructe de pădure, urzici și bucăți de piese din piele de animale, etc.
Soțul meu și tatăl meu mergeau să caute așa-numitul "jom" în fostul raion Vășcăuți. Majoritatea oamenilor îl consumau. Tatăl meu mergea adesea în Galiția și schimba acolo covoare de casă țesute manual pe un sac de cartofi.
Din relatări ale altor oameni, am aflat că și în Noua Suliță oamenii sufereau de foame. Probabil că suferința era răspândită și în Cernăuți. Foametea a cuprins întregul nostru ținut.
Mulți oameni din satul nostru au murit de foame. Nimeni nu i-a numărat pe cei decedați. Personal, cunoșteam multe persoane care au căzut victimă foametei.
A fost un caz în care locuitorii satului și-au ucis proprii copii și i-au mâncat, dar acest act disperat nu i-a salvat de la foamete. Morții erau îngropați de rude. Suferinzii nu primeau niciun ajutor din partea statului.
(03.12.2007)
În satul Costiceni nu există niciun monument sau troiță în memoria celor decedați din cauza foametei.
0 Comentarii