Pădurea Varnița - o tristă amintire (Povestirea lui Gheorghe Mihailiuc)

Pădurea Varnița - o tristă amintire
(Povestirea lui Gheorghe Mihailiuc, martor ocular al Masacrului de la Fântâna Alba)
Nici n-am observat cum au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun amintirile, cele mai multe regăsindu-le triste. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă, evenimentele tragice, care mi-au rănit sufletul, nu se pot uita nicioda­tă.
Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940 de la care au şi început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios, spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul, nu-şi găsesc loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu un mod de viaţă, am fost cu desăvâr­şire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţă­mântul, tradiţiile, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răspândea neliniştea. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în ascunzişuri. Au început urmări­rea celor bănuiţi, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroa­rea bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În această situaţie insuportabilă, o parte din popula­ţia română a ţinutului a hotărât să fugă pentru a scăpa de prigoană.
La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna-Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un ade­vărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barba­riei. În memorie mi s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmă­resc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe tră­gaci până când mulţimea a ieşit la lumi­niş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Deodată liniştea a fost spar­tă de groaznicul glas al armelor. Zgomo­tul morţii s-a răspândit hăt departe, peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!”. Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”: dar chiar atunci a început măcelul.
Este greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate”.
În acea învălmăşeală, m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spai­mă, oamenii cădeau ca frunzele de bru­mă. Până la pădure îmi rămăseseră vreo 20 de paşi, o întreagă veşnicie. La dreap­ta mea, un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii, l-am urmat exemplul. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, cău­tând cu privirile pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, căutându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se strângea grămadă ca un arici atacat de duşmani şi striga perma­nent un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”.
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile mari de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas. Simţeam mare oboseală, rămâ­neam în urmă de alţi fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde porni­sem. Mă chinuia foametea şi setea, sim­ţeam cum mă părăsesc puterile. Deodată mi s-a făcut întuneric dinaintea ochilor şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire, fri­ca de moarte m-a pus pe picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el.
Într-o familie de brazi, se forma un fel de ascunziş, câteva femei se tânguiau dea­supra unei neveste care-şi dădea sufletul. Muribunda strângea la pieptu-i sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierzaniei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sân­ge curgea domol peste bundiţa împodobi­tă cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără de urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi, totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric, zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am scăpat cu zile. Doar ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi pe acest pământ. În sat câinii lătrau a moarte. Într- o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oameni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu riscul de a cădea în ghearele sol­daţilor, am ajuns acasă a doua zi pe la chindie. Şi până acum aud uneori şuiera­tul acelor gloanţe blestemate. Timpul tre­cea mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toa­te pe acest pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. E un lucru cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atrocităţi îngrozitoare. Omul a suferit atunci enorm, lumea a încetat să-L mai caute pe Dumnezeu. În rezultatul unei educaţii nefireşti, societa­tea a devenit plină de nelegiuiri. Avem o ţară bogată şi mulţi oameni săraci. Pentru a ieşi din această situaţie, e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, iubire de adevăr.
Gheorghe Mihailiuc (1998)
Povestire reprodusă din cartea „Prin taina clepsidrei”
Libertatea Cuvântului
17 – 29 aprilie 2011
Foto: Lucian Spetcu

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media