Satul care s-a numit în timpurile mai vechi Stroințî, Stroinții,
Stroiești pe Prut a fost atestat documentar în anul 1642, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. El a făcut inițial parte din ocolul Prutului de Jos al ținutului Cernăuți și în timpul recensământului rusesc din iunie 1774 în el locuiau 28 familii de români, un evreu și un rus.
Proprietarii moșiei erau la acea vreme mazilul Ion Volcinschi și alți
răzeși. Primul proprietar, însă, al moșiei Stroiești a fost Iacob
Morar, după care, evident, au urmat alții, în parte rămași
necunoscuți.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea existau în Bucovina,
la hotarul raialei Hotinului, două sate cu numele Stroiești: Stroieștii
de Sus și Stroieștii de Jos. Stroieștii de Sus și-au schimbat
denumirea în Gogolina, iar Stroieștii de Jos au fost absorbiți de
Noua Sulița. La 1790, acest sat era denumit în documentele
oficiale „Strojeste de dzos”, iar într-un document de la 1821 erau
menționați „Stroieștii de Jos”, care acum se cheamă Novoselița”.
La încorporarea părții de nord-vest a Moldovei de către
Austria, Gogolina, adică Stroieștii de Sus de odinioară, au rămas în
teritoriul răpit, iar Stroieștii de Jos, sat situat în stânga Prutului, a
rămas împreunat cu Noua Sulița dincolo de cordun, adică între
Bucovina și raiaua turcească a Hotinului, înființată în 1713 cu
scopul asigurării graniței de nord a Imperiului Otoman și a
supravegherii spațiului românesc. Când, în 1812, teritoriul românesc dintre Prut și Nistru a fost anexat de către Rusia, teritoriu
ce avea să se numească Basarabia, Stroieștii erau printre cele
17 orașe și 685 de sate ce nimereau sub ocupație țaristă.
Deși, mai ales în perioada 1878–1905 populația Basarabiei a
fost supusă unui dur proces de deznaționalizare, deși limba rusă
devenise singura admisă în administrație și justiție, deși basarabenii
deveniseră martirii rusificării, Stroieștii și-au păstrat caracterul etnic
românesc. Acest lucru aveau să-l menționeze mult mai târziu, în
1943, primarul comunei Sulița, Teodor Maricaru și secretarul
acesteia, Haralampie Drăgușanu, într-o lucrare monografică rămasă
netipărită. Referindu-se la Stroiești, care, ca și Marșenița, făceau
parte la acea vreme din comuna Sulița, autorii reliefau că satul „este
așezat pe o colină, populația lui este pur moldovenească, doar
numele unor locuitori în decursul vremii au fost înstrăinate și
rusificate. Populația își păstrează originea etnică, graiul și
credința”.
O singură mare bucurie au avut-o stroieștenii sub dominația
țaristă. Și aceasta s-a întâmplat în 1860–1861, pe timpul țarului
Alexandru II, care a înfăptuit reforma agrară. Atunci stroieștenii au
fost împroprietăriți cu pământ din moșia boierului Sturza, pe care o
moștenise boierul Donici. Numiții boieri au fost considerați drept
ctitori ai bisericilor vechi din Sulița, Marșenița și Stroiești.
Nu se cunoaște anul când a fost construită biserica din lemn
din Stroiești, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Conform tradiției orale
ea ar fi fost adusă și așezată pe tălpi de stejar dintr-un sat din
Bucovina. Prima ei renovare a avut loc în 1834, apoi ea a mai fost
supusă reparațiilor capitale și în anul 1896. Cel mai vrednic preot
care a slujit în biserică în primii ani după Marea Unire a fost Teodor
Apostolescu. Acesta era născut la 12 aprilie 1898 și în 1925,
absolvind un seminar teologic, a fost trimis preot în acest sat din
stânga Prutului. Acest păstor duhovnicesc al stroieștenilor a avut tot concursul cantorului Nicolae Lupețchi, născut la 9 martie 1843 și
care slujea în biserica din Stroiești din 1912.
Biserica era veche și neîncăpătoare pentru numărul mereu în
creștere de enoriași. De aceea, stroieștenii au hotărât să-și
construiască un nou lăcaș de închinare Domnului. În 1938, ei au
început colectarea banilor necesari pentru a porni lucrările de
construcție. Persoana ce deținea suma respectivă s-a refugiat în
România, a depus banii într-o bancă, de unde, în rezultatul
evenimentelor dramatice cauzate de invazia bolșevică în Basarabia
și în nordul Bucovinei, nu i-a mai putut ridica.
Biserica „Sf. Nicolae” din Stroiești ținea de protoieria Noua
Suliței, care cuprinde 24 parohii rurale. Protoiereu al Cercului II al
Episcopiei Hotinului era în 1925 Dimitrie Crocoș, paroh în
Vancicăuți, subprotoiereu fiind Grigorie Colacicovschi, paroh în
Coteleu. Ioan Goraev, paroh în Malinți, era preot misionar. Deși
în timpul vizitațiilor canonice reprezentanții protoieriei constatau că
biserica de lemn din Stroiești se afla într-o stare în care serviciile
divine se oficiau în mod anevoios, autoritățile eclezeastice nu se
grăbeau să găsească mijloacele necesare pentru ridicarea, în centrul
acestui sat, a unui nou lăcaș de închinare domnului. În
1925, Episcopia Hotinului a fost încadrată în Mitropolia Bucovinei,
iar aceasta, dispunea de Fondul Bisericesc, pe spesele căruia s-ar
mai fi putut construi o biserică.
Problema încadrării noii biserici din Stroiești a fost pusă de
către credincioși în fața autorităților civile imediat după alungarea
trupelor militare și a administrației sovietice din Basarabia și nordul
Bucovinei. Cu aprobarea Guvernământului Provinciei Bucovina,
care, pe lângă 5 județe bucovinene, mai includea județul Hotin al
Basarabiei și județul Dorohoi din Vechiul Regat, și cu
binecuvântarea mitropolitului Bucovinei și Hotinului Tit Simedrea,
problema construirii bisericii din Stroiești și-a găsit rezolvarea. În
planul de lucru al comunei Sulița pe anii 1942-1943 era prevăzută și
construirea bisericii din Stroiești. Valoarea lucrărilor proiectate era de 6.500.000 lei. 1.000.000 lei urmau să provină din subvenții, iar
la 4.000.000 lei era evaluată munca de folos obștesc. Conform
planului elaborat de T. Maricaru și H. Drăgușanu, lucrările trebuiau
să înceapă în august 1943 și să fie terminate în 1945.
În scopul construirii bisericii trebuiau mai întâi de toate
procurate materialele necesare și stroieștenii s-au pus vârtos pe
lucru. Din dărâmăturile clădirilor ce au fost bombardate în Noua
Suliță în timpul operațiilor militare din vara anului 1941 ei au scos
90.000 cărămizi. Pe parcursul lunii august a anului 1942 ei au
transportat pe viitorul șantier al bisericii acele cărămizi, valoarea
acelor lucrări constituind suma de 400.000 lei.
Până în martie 1944 pereții noii biserici au
fost ridicați deasupra temeliei până la înălțimea de 4,5 metri, însă
până la acoperiș nu s-a ajuns. În primii ani de după război clădirea
nefinisată n-a fost înregistrată ca biserică ortodoxă nici la Consiliul
Sătesc Stroiești, nici la Comitetul Executiv Raional Noua Suliță.
Într-o zi conducerea regiunii Cernăuți a fost informată că din
inițiativa primarului și a președintelui de colhoz a început acțiunea
de demolare a bisericii din Stroiești. Acest lucru era inadmisibil și
împuternicitul în chestiunile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă
Consiliul Regional Cernăuți, Proțenko a cerut explicațiile de rigoare
de la Bodean, președintele Consiliului Raional Noua Suliță. În
adresa de la 7 iunie 1949, lui Bodean i se cerea o lămurire privind
cauza care ducea la demolarea bisericii fără consimțământul
autorităților regionale. Bodean a dat un răspuns prin care justifica
necesitatea demolării acelei construcții nefinisate. El declara în scris
că biserica a început să fie construită în 1942, „în cinstea izgonirii
Armatei Sovietice de pe teritoriul Basarabiei, iar cărămida fusese
luată din Noua Suliță, de la clădirile evreilor împușcați de
fasciști”. Totuși, „opera” de demolare a fost sistată. Însă organele
locale au decis ca acea construcție să fie terminată, dar destinația ei să fie cu totul alta. Astfel, Gavrilov, secretarul comitetului raional
de partid și-a informat superiorii de rang regional că la o adunare
generală a membrilor colhozului „Stalin” s-a votat ca acea clădire
să fie adaptată pentru viitorul club sătesc, iar clubul va fi terminat
prin metoda construcției populare și dat în exploatare în ajunul
aniversării „a 32 a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”.
După o serie de lucrări de adaptare, în toamna anului
1949 noua biserică a fost transformată în club sătesc. Clubul a fost
găzduit în această clădire până în 1990, când un grup de gospodari
stroieșteni s-a ocupat de colectarea banilor pentru desăvârșirea
bisericii rămase neterminată în 1944. Cu eforturile comune ale
sătenilor și cu sprijinul eficient al președintelui agrofirmei locale
„Spicul de aur”, Ștefan Gligor, biserica a fost terminată. Târnosirea
bisericii „Sfântul Ilie” a avut loc în ziua de 2 august 1992, adică
după o jumătate de veac de la începerea lucrărilor de construcție.
Este de menționat faptul că în anii 1942–1943, la construcția
bisericii au participat toți locuitorii Stroieștilor, în special,
premilitarii. În paralel cu zidirea ei, stroieștenii și-au dezvăluit
elanul și la amenajarea teritoriului satului. Până la 25 iulie 1942, de
pildă, la Stroiești au fost săpate șanțuri în lungime de 2,5 km, iar
în septembrie același an premilitarii supravegheați de Gheorghe
Eftemi, au reparat și pietruit drumul Stroiești-Răchițele, valoarea
acestor lucrări fiind de 100.000 lei. În 1943, ei au construit un pod
pe drumul Stroiești-Noua Suliță, valoarea lucrării constituind suma
de 6.000 lei.
Echipele de constructori care au participat la zidirea bisericii
și de reparatori ai drumurilor și podurilor, de amenajare a
adăposturilor antiaeriene au fost conduse de șefii de sectoare Gavril
Eftemi, Gheorghe Babin, Vasile Sauciuc, Pentelei Cuciureac,
Nicolae Eftemi, Mihail Eftemi, Mihail Sauciuc, Florea Cociorvei,
Leon Eftemi.
Evident, pe teritoriul satului a funcționat și o școală primară.
Învățământul stroieștean să fi început prin 1907. Mai întâi lecțiile le-au fost predate elevilor într-o casă particulară, iar mai apoi, în
1911, în vecinătatea bisericii „Sf. Nicolae” a fost construită clădirea
școlii, cu patru încăperi, dintre care una servea drept cancelarie, iar
alta era locuința învățătorului superior. În 1913, școala era
frecventată de circa 40 copii. Preotul Nicodim Petranici preda lecții
de religie. În timpul acestor lecții el i-a învățat pe elevi câteva
rugăciuni în limba rusă, deși copiii nu cunoșteau această limbă.
Învățătoare superioară era Ludmila Muntean, iar Grigore Penteakov
le preda copiilor lecții de muzică și gimnastică. Alte obiecte de
studiu erau citirea, scrierea, matematica și științele naturii.
În perioada interbelică școala primară mixtă din acest sat era,
ca și anterior, cu două posturi. În 1929, după recensământ în
Stroiești erau de vârstă școlară 77 băieți și 78 fetițe. Înscriși la
învățătură erau doar 60 băieți și 35 fetițe. Lecțiile le frecventau însă
56 băieți și 20 fetițe. Director al școlii în 1929 era Aristotel Scripcă,
născut la 27 martie 1899, și care susținuse examenul de capacitate
în mai 1918, iar cel de înaintare în grad – în 1926. Cel de al doilea
post îl ocupa Maria Ciupac, care activa pe tărâm didactic din mai
1918.
După 1944, predarea în școala din Stroiești s-a făcut în
„limba moldovenească”. Numărul elevilor a fost mereu în creștere,
iar învățământul a fost reorganizat pe timpul cât director a fost
Năstase Nichiforovici. Din corpul didactic al școlii au făcut parte
persoane care au știut să altoiască la șirurile de elevi dragostea de
carte și printre acestea s-au aflat Ana Savciuc, Alexei Nichitin, Ivan
Metveev, Olga Dohotar, Ion Dohotar. În anul 1969, pe timpul când
director era Ivan Lisai, școala a fost reconstruită și, astfel, s-a mărit
numărul sălilor de clasă.
Stroieștii din stânga Prutului și din imediata vecinătate a
centrului raional Noua Suliță sunt o localitate rurală de mărime
medie. La începutul anilor 20 ai secolului XX pe teritoriul satului se
aflau 200 de case locuite de 217 gospodării, iar numărul de locuitori
era de 870 (422 bărbați și 448 femei). Pe parcursul unui deceniu
numărul populației a crescut simțitor, la Stroiești fiind înregistrați
367 capi de familii și 1.271 de suflete. În 1943, în Stroiești
locuiau deja 1.518 oameni.
Apoi, în primele două decenii și jumătate postbelice s-a
semnalat o descreștere a numărului de locuitori și faptul acesta a
fost generat de represiunile declanșate împotriva populației de către regimul totalitar sovietic. În 1968, bunăoară,
numărul de locuitori era aici de numai 1.418. Dar în 1992, s-a
înregistrat un spor de populație, căci numărul trăitorilor între
hotarele acestui sat din fostul județ Hotin era deja de 1.565. Dintre
aceștia, 1.509 s-au declarat moldoveni, 6 – români, 42 – ucraineni,
7 – ruși și 1 era de altă naționalitate. În prezent numărul
locuitorilor este aici de circa 1.600, iar majoritatea covârșitoare a
populației continuă să considere că face parte din neamul
moldovenesc.
Până când satul a nimerit sub dominație bolșevică, pe
teritoriul lui n-au existat decât 2 mori de apă, poștă rurală, o
cooperativă agricolă cu o suprafață de 93 hectare de teren arabil, la
care în anii războiului s-au adăugat 40 hectare din proprietatea
Sterenthal arendate de la Directoratul Românizării din Cernăuți
(bunuri rămase de la evrei). Pe baza acestei cooperative a luat ființă
în 1945 colhozul „Stalin”, care a cuprins mai apoi toate
gospodăriile țărănești.
Ludmila Rotaru
Almanahul cultural-literar „Ţara Fagilor” 2017.
0 Comentarii