Legenda Prutului și a Tisei




Legenda Prutului și a Tisei
Demult, tare demult trăia un om putred de bogat. Şi avea el herghelii de cai, cirezi nenumărate de vite şi turme de oi. Şi toate acestea păşteau nestingherite pe pajişti şi plaiuri întinse, căci şi pământul, cât îl cuprindeai cu ochii, tot era a celui om, care nu-şi mai încăpea în piele de atâta avuţie. Avea omul acela şi un fecior chipeş, voinic, bun la inimă, harnic, îndurător şi milostiv, smerit şi cu frică de Dumnezeu. Adeseori, a deşi tatăl său nu-l punea la lucru, ieşea din casă şi pornea cu văcarii şi ciobanii să sloboadă
vitele şi oile din ocoale, să le ducă la păşunat, căci tare îi mai plăcea să admire semeţia munţilor, limpez­imea izvoarelor şi pajiştile înverzite. Uneori culegea cele mai frumoase flori de pe coastele munţilor, se mirosea, se lăsa îmbătat de mireasma lor şi cu bucheţelul în dreptul inimii se întorcea acasă. Feciorul, pe care îl chema Prut, şi-a pus într-o zi în gând să adune un buchet mare-mare şi să-l aducă în odaia sa. Umblând el pe ici-colea şi adunând floare după floare s-a pomenit într-o poiană cu flori mult mai frumoase decât cele pe care le văzuse mai înainte. S-a apucat de lucru şi, când buchetul i s-a părut că era destul de măricel, şi-a zis că era timpul să facă, fără tăgadă, cale întoarsă. Dar tocmai când paşii îl scoteau din acea poiană fermecătoare, ochii lui au dat de o preafrumoasă fată, care, nepăsătoare, culegea şi ea floricele. Inima feciorului a zvâcnit şi, simţind cum îi ard obrajii, a învăluit fata cu o privire atât de duioasă, încât şi fata, văzându-l cât era de fru­mos, s-a îmbujorat la faţă. În colţurile buzelor le-a răsărit câte un zâmbet timid şi ambii au înţeles că Cel de Sus le-a hărăzit acea întâlnire.
A doua, a treia şi în zilele următoare feciorul a tot venit în acea poiană ca să culeagă floricele şi de fiecare dată dădea cu ochii de preafrumoasa Tisă, căci aşa o chema pe acea zână din poveşti. Peste un timp oarecare, ambii erau atât de îndrăgostiţi unul de altul, încât nu s-ar fi găsit nimeni în lumea aceasta ca să-i despartă. Dar n-a fost să fie întocmai aşa, întrucât tatăl lui Prut a prins de veste în ce fel de ape a început să se scalde fiul său. Şi mai aflase omul că Tisa era fata unui pădurar sărac, care nu avea nimic altceva decât bordeiaşul în care trăia. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, i-a poruncit feciorului să nu mai aţină calea acelei fete frumoase. Prut n-a ieşit din ascultarea părintelui, dar fata, care îl iubea fierbinte, continua să vină în fiecare zi în poiana ştiută doar de ei doi pentru a se întâlni cu feciorul omului putred de bogat. El nu venea, ea îl aştepta zadarnic şi într-o zi a înţeles biata fată care putea fi pricina. Chiar dacă nu ieşea din ogradă, şi săr­manul Prut nu-şi putea găsi locul, fiindcă fata îi căzuse demult tronc la inimă şi fără dânsa n-ar fi putut trăi.
Văzând Cel de Sus cum se chinuiesc cei doi îndrăgostiţi, pentru a le uşura cumva suferinţa, Le-a grăit din ceruri şi Le-a zis că odată şi odată, după un timp oarecare ei se vor întâlni. Dar până se va întâmpla şi această minune, El l-a prefăcut în două râuri şi Le-a îndreptat apele să curgă în direcţii diferite: unul spre răsărit şi altul spre asfinţit. Şi de atunci Prutul şi-a croit albie înspre partea de răsărit a munţilor, iar Tisa - înspre partea lor de asfinţit, cu nădejdea că odată se vor întâlni în marea cea mare, ca atunci Atotputernicul să-i prefacă din nou în fiinţe omeneşti pentru a putea fi veşnic împreună.
Prutul şi Tisa îşi tot duc apele înspre marea cea mare, dar, se vede, încă nu s-au întâlnit şi o să mai treacă, poate, încă multă vreme până se va întâmpla şi această minune.
Culeasă de Ion Posteucă
satul Stăneşti, raionul Hliboca
Libertatea Cuvântului
№.14 – 8 aprilie 2011

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media