Ariciul (mitologie animalieră)




Ariciul (mitologie animalieră)
În ansamblul mitologiei populare româneşti, ariciul reprezintă animalul prin excelenţă cosmogonic. Nici o altă vieţuitoare din beştiarul folcloric nu este atât de intim şi atât de profund legată de momentele decisive ale facerii dintâi a lumii. Caracteristica cea mai generală şi cea mai cunoscută despre arici este aceea că „el a urzit pământul”. De aici derivă caracterul sacral al ariciului, prestigiul său cu totul ieşit din comun. E păcat să omori ariciul, susţin credinţele populare, pentru că el a urzit
pământul sau l-a măsurat; ariciul la o casă e cu noroc fiindcă a urzit pământul împreună cu Dumnezeu.
Într-o primă ipostază mitologică ariciul este trimis de Dumnezeu să „urzească” pământul: „Voind Dumnezeu să facă pământul, a început întâi să-l urzească pe cer, ca să fie deopotrivă de mari amândouă, pentru aceasta şi-a luat de ajutor pe arici. Dându-i un ghem de aţă, l-a trimis să-l depene sau să-l desfăşoare pe sub poalele cerului. Ariciul, însă, socotind în mintea lui că mai bine ar fi dacă ar fi pământ mai mult, a urzit o câtime mai mare decât i se poruncise”. Aici ariciul este acela care face efectiv pământul, chiar dacă după porunca şi îndemnul divinităţii supreme.
Alteori, greşeala ariciului se datorează unei mişcări neîndemânatice: ”Dumnezeu urzea după araci. Ariciul, care ajuta la urzit, ferindu-se de un arac, a scăpat ghemul mare. Din această cauză, pământul nu a ieşit neted, ci accidentat. Dumnezeu l-a blestemat: ”Ariciule, de araci te-ai ferit, de-acum să-i porţi în spate” şi astfel ariciul s-a făcut ghem şi s-a pomenit plin de ţepi”. Legendele acestea pun în corelaţie aspectul cu totul deosebit al ariciului cu isprava prin care el a stricat chipul universului. Această Stângăcie specifică modului biologic de a fi al ariciului este subliniată şi de alte texte populare. Astfel „ariciul era voinic, cu barbă mare, când urzea Dumnezeu pământul şi chemându-l să-i ţie două ghemuri, unul de urzeală şi altul de bătătură, ariciul s-a-nfiorat de faţa Domnului, a scăpat un ghem din mână. Din astă pricină, pământul din lan şi şes cum era să fie, s-a scovârdit şi s-a prefăcut în măluşteanuri, văi, văgăuni, colnice, piscuri, munţi, râpi, mătci şi Dumnezeu s-a necăjit şi l-a blestemat să rămâie ghem şi aşa stă de-atunci”.
Stângăcia ariciului este reliefată şi de alte două legende, care explică aspectul său exterior. Din una aflăm că ariciul a luat un coş cu ouă şi s-a dus la Dumnezeu, să i le ducă în dar. La intrare el s-a împiedicat de prag şi a vărsat toate ouăle. Supărat, Dumnezeu l-a certat că a făcut atâta murdărie, iar ariciul s-a zgârcit de ruşine. De atunci el a rămas aşa, strâns şi încovoiat. Altă legendă ne povesteşte cum ariciului i-au fost hărăzite drept hrană, insectele. El a plecat să le caute într-o vie şi, mişcându-se greoi într-o parte şi alta, a dărâmat toţi aracii. De atunci el este blestemat să poarte aracii în spinare.
Datorită neatenţiei sau vicleniei ariciului, fie datorită propriei sale nepriceperi, Dumnezeu greşeşte facerea lumii, realizând un cosmos imperfect, în care pământul, prea mare, nu mai încape sub bolta cerului. Imperfecţiunea nu este numai o chestiune de dimensiune, ci şi una de funcţio­nalitate: pe acest pământ drept şi neted viaţa nu este posibilă. Pe el apa nu se adună şi nu se scurge, iar fără apă nici plantele şi nici animalele nu pot vieţui. Eroarea de construcţie a demiurgului este imediat sancţionată de arici: ”Dumnezeu a făcut pământul ca o minge şi apoi l-a întins cum ai întinde un aluat. Pământul a fost drept, neted ca pe palmă, şi când te uitai, vedeai peste tot. Dar ce folos, că pe pământ izvoare, apă nu erau. Merge Dumnezeu la arici şi-l întreabă:
-Ei, cum îţi pare, am făcut frumos pământul?
-Da, frumos, i-a răspuns ariciul, dar oamenii pe dânsul, vitele să ştii că nu vor putea trăi, căci nici n-au apă.
-Apoi, dară, fa tu cum ştii, i-a zis Dumnezeu.
-Ariciul a luat şi s-a băgat pe sub pământ, a ridicat munţii, a făcut gârlele, a scos izvoarele şi de la dânsul pământul e aşa deluros şi râpos cum îl vedem”.
După cum am văzut, ariciul mediază între pământ şi apă, între spaţiul întins şi cel unduit, între arid şi fertil, între suprafaţă şi adâncime. Alte legende ne arată că ariciul este, în acelaşi timp, un operator binar, între zi şi noapte. „Şi, ca să fie vărsată ziua cu noaptea, Dumnezeu a luat un ghem cu aţă albă şi unul cu neagră, să le răsucească şi să facă numai unul şi după acela să depene ziua şi noaptea. La treaba asta a luat tot pe arici, ca pe unul ce-l avea mai credincios. Taman când depănau ei acolo, trecea o nuntă. Ariciul, ca băietan, de, îi sfârâie inima să joace o ţâră. Pune ghemele într-o coşarcă şi fuge la nuntă. De la o vreme vede Dumnezeu că vine numai un fir negru. Se duce degrabă să vadă ce-i. Când colo, ghemurile încâlcite şi ariciul asudat tot venea de la nuntă. Era să-i deie o chelfăneală. Da s-a gândit Dumnezeu şi i-a zis: „Pentru că mi-ai făcut pozna asta, te blagoslovesc să joci fără voia ta, oricând îi auzi cântând, că-i fi scârbit, că-i fi trudit, oricum îi fi” şi aşa a rămas”.
Concordia

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media