Povara autocondamnării de Aurelian Silvestru




Povara autocondamnării de Aurelian Silvestru
Nu demult, la uşa biroului meu, a bătut un străin. Arăta stresat şi chinuit.
- Am venit după un sfat, a rostit el după ce a dat bineţe şi s-a aşezat pe scaun, fără să aştepte să-l invit. Evident, nu mă cunoaşteţi. Eu însă, vă cunosc din ceea ce ati scris.
Era un bărbat în vârstă. Avea înfăţişarea unui om stors de puteri. L-am lăsat să-şi spună păsul, fără să-l întrerup şi doar punându-i din când în când câte o întrebare, ca să-1 încurajez. Am aflat, astfel, că toată viaţa a predat istoria la una dintre instituţiile de învăţământ superior. De tânăr, a consimţit să colaboreze cu securitatea, dând informaţii despre studenţi şi profesori. Când imperiul sovietic s-a prăbuşit, a trecut „în rezervă”. Nu mai scria rapoarte, nu mai denunţa pe nimeni. Totuşi, colegii au continuat să-l trateze cu dispreţ, ca pe un trădător...
- De câţiva ani sunt pensionat, mi-a spus la finele mărturisirii sale. Nu am nici rude, nici prieteni. Am ajuns un autocondamnaî la izolare... Nimeni nu mă sună, nu-mi păşeşte pragul, nu se interesează cum mă simt. E foarte greu să treci prin asta! Alţi informatori, probabil, şi-au uitat trecutul, l-au clasat, şi-au zis că ce a fost - a fost şi o duc bine-mersi, fără să aibă mustrări de conştiinţă... Eu însă, nu pot dormi, mă chinui, mă frământ, mă osândesc... Fizic, sunt încă sănătos, dar, sufleteşte, sunt înfrânt şi incapabil să realizez ceva util. Sunt un ghem de nervi, de întrebări, de neputinţă... Uneori, îmi vine să-mi pun capăt zilelor...
Vorbea aprins, poate un pic emfatic, dar, cu siguranţă, era sincer şi asta mă îngrijora. Am încercat să-l liniştesc. I-am amintit de Dumnezeu, de mântuire, de iertare. În cele din urmă, a plecat mai împăcat, mai mulţumit decât venise.
Rămas singur, am meditat îndelung la situaţia omului ajuns să sufere din cauza ticăloşilor pe care le-a comis.
Există, oare, iertare pentru el?
Kain, când l-a omorât pe Abel (pe fratele său) n-a avut nici măcar păreri de rău. I-a dat cu piatra în cap şi i-a ascuns trupul în ţărână, prefăcându-se că nu ştie nimic. Abia după ce însuşi Dumnezeu l-a probozit, i s-a trezit regretul şi responsabilitatea pentru cele săvârşite.
Deci, conştientizarea răului are la temelia sa ceva din Dumnezeu. Omul care se pocăieşte are o aşchie de Cer în suflet. Dacă n-ar fi aşa, atunci el (păcătosul care a greşit) n-ar avea nicio şansă să se mântuiască.
Şi atunci, noi (cei faţă ne care a greşit) nu comitem, oare, un păcat la fel de mare dacă (în loc să-l iertăm) ne gândim la răzbunare? Când sabia călăului retează capul unui osândit care se pocăieşte, oare nu cumva retează concomitent şi firul divin cu care e legat de Cer?
„Dumnezeu, citim în Sfânta Scriptură, nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!”.
Dar îndreptarea trebuie să vină din interiorul său, pentru că numai el este în stare să corecteze ceea ce a săvârşit.
Cum?
Prin facere de bine, prin pocăinţă şi smerenie. Răul nu poate fi înlăturat prin rău! La rău, se cere să răspunzi cu bine. Doar binele îl poate dezrădăcina.
Credeţi că Iuda (marele informator şi trădător) n-a cunoscut aceste adevăruri? Şi totuşi, cum a procedat?
În ziua răstignirii lui Isus, el şi-a dat seama de gravitatea faptei sale şi, chinuit de remuşcări, s-a reîntors la preoţii lui Caifa, să le restituie cei 30 de arginţi cu care fusese cumpărat. Iudeii, însă, l-au primit cu dispreţ şi s-au ferit de punga lui, de teamă ca nu cumva să se murdărească, atingând preţul trădării.
-Am făcut un mare păcat, a rostit Iuda.
-Pe noi asta nu ne mai priveşte, i s-a răspuns cu răceală.
Atunci el le-a aruncat arginţii pe podea, în templu, a ieşit pe porţile cetăţii şi s-a spânzurat de un măslin.
A avut vreun sens această sinucidere?
Mulţi încearcă să ne convingă că, fără Iuda, n-ar fi existat Iisus sau, altfel zis, fără trădare n-ar fi existat credinţă.
Nu este adevărat! Mântuirea a venit din dragoste - nu din trădare, din adevăr - nu din minciună, prin jertfa adusă de lumină - nu de întuneric.
Faptul că Iuda s-a sinucis n-a şters nicio fărâmă din păcatul lui. Dimpotrivă, l-a despărţit odată pentru totdeauna de Cel faţă de care a greşit...
Tâlharul de pe cruce a fost un răufăcător şi, totuşi, a ajuns în rai alături de Mântuitor, pentru că i-a cerut iertare şi a primit-o.
În vinerea neagră, când până şi ucenicii s-au îndoit şi l-au părăsit, acel tâlhar a crezut în El şi a declarat asta în public, pocăindu-se. A fost un gest mărunt, dar i-a adus salvarea, a făcut din el primul creştin de după răstignire.
Iuda ar fi putut face mai mult, că doar era unul din ucenicii Lui. Ar fi putut veni pe Dealul Căpăţinei, ar fi putut îngenunchea în faţa crucii, ar fi putut îmbrăţişa picioarele celui suferind. Ar fi putut striga:
- Opriţi-vă, oameni buni! Nu daţi cu pietre în El, căci este Fiul Domnului!
Dar... N-a făcut-o! S-a temut să dea ochii cu învăţătorul său şi s-a ascuns în Iad. Alegând spânzurătoarea, el, de fapt, a ales singurul loc în care Mântuitorul nu coboară niciodată.
În „Divina Comedie”, Dante Alighieri ne spune că (în călătoria sa prin Lumea Umbrelor) l-a întâlnit pe Iuda în cel mai întunecos ungher al infernului, pe care l-a botezat Iudecca (după numele celui mai mârşav trădător din istoria umanităţii).
-Bine, ar zice unii. Iuda a avut parte de moarte violentă, pentru că şi-a trădat învăţătorul. Dar ceilalţi ucenici, cei care nu L-au trădat? Doar şi ei tot de moarte violentă au pierit.
Aşa este...
Petru a fost crucificat la Roma, unde le-a cerut călăilor să-l răstignească nu ca pe Iisus, ci invers - cu capul în jos.
Andrei (întâiul chemat la apostolie) a avut aceiaşi soartă după ce a propovăduit creştinismul în Dacia (în Sciţia Mică: astăzi - Dobrogea) şi a plecat spre sud, pe ţărmul Mării Negre, ajungând în cele din urmă în Achaia, unde romanii l-au bătut în cuie pe o cruce în formă de „X”.
Bartolomeu a fost jupuit de viu în Armenia.
Filip a fost ucis cu pietre într-un oraş din Frigia.
Ioan cel Tânăr a fost aruncat de viu într-un cazan cu ulei clocotit.
Matei a fost înjunghiat pe la spate în Etiopia.
Iacob cel Mare, după ce s-a întors acasă din Spania, a fost arestat la Ierusalim şi, la cererea evreilor, a fost decapitat.
Toma şi-a găsit moartea în Arabia, unde a fost despicat în două cu o lovitură de sabie.
Simion şi Tadeu au fost omorâţi cu pietre în oraşul Sanir din Persia.
Iacob cel Mic (vărul lui Iisus ) a fost aruncat de pe cornişa unui templu din Ierusalim. Căzând, şi-a rupt picioarele şi o mână, iar când a ridicat braţul nevătămat să-şi facă semnul crucii, un iudeu înfuriat i-a zdrobit capul cu bâta...
Dureroase episoade din istoria creştinătăţii! Şi totuşi, aceste (şi multe alte) jertfe n-au fost zădarnice. Datorită lor, omenirea a ieşit din întuneric. Trimiţându- şi ucenicii în lume, Mântuitorul le-a spus:
-Mergeţi şi înmulţiţi Lumina!
El a ştiut ce soartă îi aşteaptă. A ştiut că vor avea parte de suferinţă şi vor muri în chinuri. Dar a mai ştiut şi faptul că Dumnezeu va fi cu ei şi că, în cele din urmă, se vor întâlni cu toţii în împărăţia Cerului.
Moartea lui Iuda însă, a fost una zadarnică, una din care a lipsit Lumina, adică o moarte fără Dumnezeu.
Iată de ce oricine alege suicidul ca soluţie, alege, de fapt, calea lui Iuda şi, implicit, trădează viaţa!
-Cel care astăzi mă va trăda, a zis Mântuitorul la Cina cea de Taină, ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut!
A spus-o nu pentru Iuda, nici pentru ucenicii Săi. A spus-o pentru noi, pentru cei care sperăm din tot sufletul că trădarea niciodată nu este mai puternică decât iertarea.

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet
Chișinău, 2014. – pag. 11-16

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media