Măsura uitării
de Aurelian Silvestru
La Sarmizegetusa, când romanii
ajunseseră sub cetatea lui de scaun şi se pregăteau de bătălia decisivă,
Decebal a adunat copiii din cetate şi le-a spus:
-Noi, bărbaţii, vom rămâne să apărăm oraşul, iar voi, copiii,
veţi fi duşi la adăpost, în siguranţă.
-De ce?
s-a revoltat un băieţel mai ager. Daţi-ne voie să luptăm şi noi alături de părinţi!
-Ce misiune? au răsunat mai multe voci.
-Să păstraţi memoria despre părinţii şi strămoşii voştri!
Copii s-au uitat nedumeriţi la el, apoi
l-au contrazis:
-A ţine minte nu poate fi o misiune mai importantă decât a-i bate pe
duşmani.
Iar Decebal le-a explicat:
-Un popor este învins nu atunci când pierde o cetate sau o
bătălie, ci atunci când îşi pierde datina şi limba... Sunteţi urmaşii unui neam
străvechi şi neînvins încă de nimeni până în prezent. Dar, ca să rămâneţi
stăpâni pe casa voastră, e nevoie să transmiteţi gloria de azi urmaşilor de
mâine. Misiunea voastră se aseamănă cu seva ce urcă de la rădăcină spre
vlăstari. Fără străduinţa voastră, arborele dacic ar putea să se usuce şi să
piară... E printre voi vreo unul căruia nu-i pasă de aşa ceva?
-Nu, Măria ta! au răspuns cu toţii într-un singur glas.
-Atunci, la datorie! le-a ordonat regele, ferm convins că,
peste veacuri, alţi copii, din alte timpuri, vor păstra cu cinste amintirea
celor care au făcut din viaţa lor adevărate bastioane ale demnităţii...
Într-o altă ipostază, când proaspătul
înscăunat, Vlad Ţepeş, s-a confruntat cu otomanii şi a ieşit învingător doar cu
o mână de oşteni rămaşi în viaţă, unul dintre ei s-a apropiat de dânsul şi l-a
întrebat:
-Măria ta, chiar crezi că vom putea învinge într-un război în
care mor mai mulţi decât rămân în viaţă?
Fără a sta pe gânduri, domnitorul i-a
răspuns:
- Pentru istorie,
contează nu câtă moarte ai lăsat în urmă, ci câtă viaţă ai păstrat pentru
urmaşii tăi: eroii trăiesc în amintirea lor!
E, oare, atât de important să ai
memorie?
Şi dacă uiţi? Dacă treci cu vederea
peste trădarea vânzătorilor de neam? Dacă laşi ca ei să mintă, să se
înmulţească şi să ne ducă la pierzanie? Ce va urma?
În timpul celui de al doilea război
mondial, un general de armată a fost rănit într-un bombardament aviatic şi,
drept consecinţă, şi-a pierdut memoria. Din clipa respectivă, a încetat să
existe ca personalitate: nu ştia cine este, cum îl cheamă, ce grad are, de
partea cui luptă... Era acelaşi om după statură, port, înfăţişare şi, totuşi,
altul - un individ fără identitate, fără trecut şi fară personalitate, adică o
legumă...
-Memoria, spunea A.
Adler, este instanţa care ne ajută să rămânem oameni. Fără ea, nu exista nici
personalităţi marcante, nici popoare.
Deci, fără memorie, am fi desfiinţaţi ca
neam!
Cotropitorii cunosc asta şi, când supun
alte popoare, ca să le poată stăpâni, lovesc, în primul rând, în lucrurile
sfinte: în limbă, în credinţă, în datini, în memorie...
-Când cuceriţi o ţară,
nu vă limitaţi să puneţi mâna doar bogăţiile ei, îi instruia
cneazul Nemirov pe ofiţerii din armata rusă.
Loviţi necruţător în tot ce are ea mai de preţ: în şcoli, biserici, familii,
intelectuali... Obligaţi-i să se lepede de limba şi fiinţa lor. Puneţi-i să se
certe. Încurajaţi trădarea! Doar aşa veţi avea în subordine nu un popor de
oameni, ci un popor de robi!
Istoria confirmă: rămas fară pilonii săi
de bază, poporul cade în plasa prosternării şi îşi zeifică tiranii, îi declară
„eliberatori”. Naţiunile care îşi asumă o memorie cultivată de străini,
încet-încet, se transformă în ciulini uscaţi, pe care vântul pierzaniei îi mână
spre marginea civilizaţiei, apoi îi scoate cu totul din istorie.
Să înţelegem că uitarea este categoric
interzisă? Că nu trebuie să uităm nici umilinţa, nici durerea, nici insulta? Ar
trebui să revenim la vechile principii care cereau: ochi pentru ochi şi dintre
pentru dinte?
Probabil, nu... Pentru că n-am mai fi
creştini, dacă n-am pune iubirea înaintea urii.
Emil Cioran, cu gândul la aceste
lucruri, a spus cândva:
-Numai nevroticul
nu poate uita nimic!
Deci, uneori, e bine să trecem cu
vederea chiar şi peste lucrurile care ne dor. Există patimi pe care doar ea
(uitarea) le poate lecui. Un suflet sfâşiat de suferinţă vrea linişte, vrea
pace, vrea uitare...
Şi atunci, se naşte întrebarea:
-Până
unde ni se permite această alinare? Unde e hotarul, după care nu mai eşti tu,
dacă încerci să uiţi?
Eu unul răspund în felul următor:
-Să
uiţi doar ca să poţi ierta... Iată măsura!
Aurelian Silvestru
– Pragul sau alte Fărâme de Suflet
Chișinău, 2014. – pag. 53-56
0 Comentarii