Un Tărăsăuțean – Primul traducător al Bibliei în limba japoneză

Un Tărăsăuțean – Primul traducător 
    al evangheliei în limba niponă

Acum câţiva ani, scriitorul omniprezent Mihai Prepeliţă îmi aducea de la Chişinău ziarul „Flux”, care inserase o pagină întreagă sub genericul „Misionari şi apostoli ortodocşi români în Japonia secolului XIX”, încă mai lucram la „Zorile Bucovinei” şi, preocupat de treburi urgente, am pus „Flux”-ul într-un raft, unde a stat mai multă vreme. Într-un târziu, fiind deja pensionat, l-am descoperit şi, răsfoindu-l, mi-am dat seama de motivul pentru care bunul nostru prieten băhrineştean s-a gândit la mine, citind acel număr al ziarului: istoricul Vlad Cubreacov scria acolo că misionarii şi apostolii respectivi erau doi fraţi originari din Tărăsăuţi, satul meu natal. Cu întârziere încerc să-mi repar greşeala şi să comunic, succint, cititorilor ziarului „Zorile Bucovinei” ce am aflat acolo. Cei mai mari misionari români în Ţara Soarelui Răsare din ultimele două secole, afirma savantul, au fost doi tărăsăuţeni - arhimandritul Anatolie Tihai şi fratele său mai mic, compozitorul Iacob Tihai, „ambii născuţi în comuna Tărăsăuţi, judeţul Hotin (astăzi raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi)”.

Arhimandritul Anatolie Tihai (în lume Alexandru) s-a năs­cut la 23 noiembrie 1839 în familia lui Dumitru Tihai, ad­ministrato­rul moşiei boierului Sturza din Noua Suli­ţă. După ce a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău, el îşi ia, în 1869, licenţa în teologie la Academia teologică din Kiev (în­fiinţată de Sfântul Ierarh Petru Movilă). Se călugărise încă în 1865, apoi a fost hirotonit întru ierodiacon la mănăstirea Zogravu din Sfântul Munte Athos, unde s-a aflat timp de patru ani şi unde a studiat limba greacă şi arta picturii bizantine.

Invitat de arhimandritul Nicolae Kasatkin (care avea să fie cinstit, începând cu 1870, ca Sfântul Nico­lae, Luminătorul Japoniei), Anatolie Tihai în sâmbăta din Săptămâna Luminată a anului 1872, a călcat pe pământul Japoniei. În pri­mul an a învăţat limba şi în scurt timp a început să predice cuvântul Domnului şi să boteze în numele Sfin­tei Treime sute de japonezi care l-au primit pe Hristos. Mai întâi a îndeplinit lu­crări misionare la Hacodate până în 1878, când devine preot paroh al parohiei or­todoxe din Osaka. Biserica din Osaka a fost înfiinţată în 1878, când primii 33 de catehumeni japonezi au au fost botezați în Hristos de către părintele ieromonah Anatolie Tihai. Noua comunitate de la Osaka a primit hramul Sfântul Panteleimon. Următoarea misiune a părintelui Anatolie a fost cea de ecleziarh al Misiunii Ortodoxe Ruse din Tokio.

Arhimandritul Anatolie Tihai, alaturi de episcopul Nicolae Kasatkin, în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi, 1882

În 1880 a fost ridicat în treapta de arhimandrit. Timp de trei ani, între 1879 şi 1881, în lipsa Sfântului Ierarh Nicolae (Kasatkin), care revenise în Rusia în căutare de fonduri pentru con­strucţia catedralei din Tokio, părintele Anatolie Tihai a condus cu mul­tă dragoste şi pricepere Misiunea Ortodoxă din Japonia. În 1882 arhi­mandritul Anatolie a în­fiinţat şi a condus apoi şapte ani la rând prima Şcoală de catiheţi din Osaka. În ansamblu, pe ogorul misiei ortodoxe a muncit neobosit timp de 20 de ani.

Contemporanii l-au apreciat nu numai ca pe un bun predicator în limba niponă, el remarcându-se şi ca un traducător prolific în limba țării care-l primise. Încă din 1873 a început să facă traduceri de texte ortodoxe în limba niponă. Cea mai impresionantă realizare în acest domeniu a fost transpunerea evangheliei în limba japoneză. Arhimandritul român s-a evidenţiat, totodată, şi ca un harnic mânuitor al condeiului, el fiind autorul mai multor articole şi însemnări de călătorie, inserate în diverse publicaţii ale timpului.

Arhimandritul Serghie (Stragorodski), care avea să ajungă în 1943 cel de al 12-lea Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, l-a cunoscut personal pe arhimandritul Anato­lie Tihai şi în notele sale de călătorie avea să scrie că dintre toţi misionarii ortodocşi din insulele nipone, creştinii cei vechi, nu ştiu de ce, îi spuneau, „părinţele” doar părintele Anatolie. Localnicii îl numeau „părintele Anatori”.

Compozitorul misionar Iacob Tihai este unul din fraţii mai mici ai arhimandritului Anatolie Tihai. Ca şi fratele său, Iacob a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi a venit în Japonia în 1874. După ce a studiat un timp limba japoneză, a făcut aranjamentele muzicale pentru majoritatea textelor folosite la Sfânta Liturghie de marile sărbători, la slujba botezului, a înmormântă­rii, în Postul Mare şi în Săptămâna Patimi­lor, adaptând linia melodică la înţelesurile şi structura limbii nipone. Pentru a preda muzica el folosea vioara. În anul 1876 Iacob s-a căsătorit (aceasta fiind prima în istorie familie mixtă română-niponă), cununându-se cu Elena, născută Yakoi, o creștină dintr-o înaltă şi aleasă familie japoneză. Cu ea a avut mai mulţi copii. A rămas în Misiune până în anul 1885. A trecut la cele veşnice în 1887, în timpul unei vi­zite cu familia la Odesa, după ce trecuseră, se pare, prin locurile natale din Basarabia. So­ţia Elena şi copiii săi au revenit în Japonia, rămânând devotaţi credinţei ortodoxe.

Iar arhimandritul Anatolie Tihai, suferind de o boală incurabilă, se vede ne­voit să plece din Japonia (în 1890), fiind însoţit de Irina Rin Yamashita, prima femeie iconograf din Japonia. A în­cetat din viaţă în ziua de 28 noiembrie 1893 într-un spital din Sankt-Petersburg şi a fost înmormântat la cimitirul lavrei Alexandr Nevski. În curtea Catedralei din Tokio, în amintirea acestui vrednic de pomenire misionar și evanghelizator, originar din Tărăsăuți, este instalată o cruce cu o icoană pe partea din faţă pe care, în partea din spate, vizitatorii pot citi şi astăzi o scurtă descriere a vieţii lui.

Arhimandritul Anatolie Tihai şi-a iubit mult locurile natale, dorul de ele l-a însoţit mereu în peregrinările sale prin Rusia, insula Ceilon şi Japonia. Drept mărturie serveşte corespondenţa cu soră-sa, preotea­sa Marta (Marfiţa). Dintr-o scrisoare aflăm: „Şi la Noosuliţa, şi la Marşinţi mă voi duce, să văd locurile unde am trăit fiind copil”, scria el din Tokio scumpei sale surori la 23 ianuarie 1880.

Aflând toate acestea, am început să caut în memorie nume de Tihai prin Tărăsăuţi, Marşinţi sau Noua Suliţă. Să fi plecat cu toţii la Chişcăreni (Bălţi), cum aflu din articolul istoricului V. Cubreacov? Dumitru Tihai, tatăl viitorului arhimandrit, avusese o familie numeroasă. Să nu fi rămas nici un Tihai prin părţile noastre? Discut cu unii bătrâni ai satului, dar nimeni nici n-a auzit măcar de un asemenea arhimandrit şi nici de vreun Tihai. Cineva mă face curios, spunându-mi că, pare-se, în satul vecin este unul Tihai-Tigai. Ajungând acolo, încep a mă interesa la cei întâlniţi în cale. Aceştia, zâmbind, îmi arată chiar şi casa, numai că un creştin s-a miluit de mine şi m-a dumirit de ce cu toţii zâmbesc au­zind vorbele mele: „Acel gospodar nu-i „Tigaie”. Aşa îl porecleşte satul”. I-am mulţumit frumos şi m-am lăsat păgubaş de a mai găsi pe careva din neamul Tihai. Dar tot pe atunci aud nu o dată la Radio Bucureşti pe o corespondentă - Monica Tihaia! - trans­miţând reportaje despre evenimentele din Grecia. Dar cum să fac legătu­ra cu ea? Până una-alta mi-aduc aminte că satul nostru, Tărăsăuţi, e plin de gospodari cu numele de familie Tihu-Tigu. Sâ ne fi jucat limba noastră cea română o asemenea poznă, transformând (perindându-se pe aici tot felul de regimuri şi tot felul de secretari ai primăriilor şi consiliilor locale) Tihai în Tihaia sau în Tihu-Tigu? În gramatică fenomenul acesta mi se pare că se numeşte metaplasmă. Ce ne spune dicţiona­rul? Citim: ”Schimbare intervenită în forma unui cuvânt prin adăugarea, înlăturarea sau permutarea unui sunet; formă a cuvântului rezultată din această schimbare”. Am putea admite aşa ceva, numai dacă ne vin în ajutor documentele, materialele arhivelor.

Deocamdată mă mulţumesc cu atât. Aş mai adăuga că fiii Tărăsăuţiului au datoria de a şterge colbul uitării, precum şi petele albe, necunoscute încă de pe multe pagini ale istoriei acestei frumoase localităţi în care au văzut lumina soarelui. Să ne mândrim nu numai cu vilele luxoase, cu grădinile încărcate de rod, dar şi cu tărăsăuţenii care au purtat şi mai poartă încă bunul nume al satului în lumea întreagă. Să-i descoperim, să-i înscriem în foaia de zestre a satului şi să nu-i pierdem din memorie. Uitând sau neglijând trecutul, ne primejduim viitorul.

Grigore Crigan
Zorile Bucovinei

№.52 – 10 septembrie 2014