Trandafirul (povestire de Zinaida Smochină-Rotaru)

Trandafirul (povestire de Zinaida Smochină-Rotaru)

Pe timpuri, un poet îşi făcea studiile superioare departe de casa părintească, în altă ţară. Aşa era cu mulţi ani în urmă, cine dintre părinţi era mai înstărit, îşi trimitea copilul la învăţat în alte ţări. Strada pe care el mergea în fiecare zi la Universitate era foarte aglomerată. Într-un colţ mai ferit de lume tot timpul şedea o cerşătoare cu ochii în pământ şi mâna întinsă. Cine trecea pe lângă ea îi punea în mână câţiva bănuţi, care şi cum se îndura de ea. Poetul nu-i dădea nimic, iar colega lui de studii îi mai întindea din când în când nişte mărunţiş. Odată, fata l-a întrebat de ce nu-i dă nimic sărmanei femei. Poetul i-a răspuns:

– Trebuie de-i dat ceva şi pentru suflet, nu numai să-i punem bănuţi în palmă. A doua zi poetul a venit cu un boboc de trandafir mirositor, abia înflorit, şi i l-a pus cerşetoarei în mână. Ea l-a privit lung, s-a luminat la faţă, s-a ridicat de jos, a luat mâna poetului şi a sărutat-o. Apoi, iradiind de bucurie, cu trandafirul la piept, a plecat, părăsind locul de unde cerşea. O săptămână întreagă această femeie n-a fost văzută, la locul ei vechi, unde stătea cu mâna întinsă.

– Din ce o fi trăit femeia toate acestea zile? – a întrebat fata.

– Din trandafir, – zise poetul.

– Cum aşa din trandafir? – mai întrebă ea încă o dată.

– Uite aşa, cum îţi spun. O floare dăruită, un cuvânt spus la vremea potrivită, un jest frumos, are o impresie pozitivă asupra sufletelor oamenilor. Trebuie să ştim că nu banul aduce mângâiere, dar stima şi respectul faţă de oameni este mai presus ca orice.

Zinaida Smochină-Rotaru