Ținutul nostru văzut de călători străini

Zică cine ce ar zice, e ştiut una şi bună: suntem şi trăim pe aceste pământuri de milenii! Străbunicii noştri au fost - Tracii (1800-1500 î. Cr.). Pentru prima dată oficial se pomeneşte despre ei în „Iliada” lui Homer (sec. IX-VIII î. Cr.) Despre traci Herodot spunea că după indieni, neamul lor este cel mai mare, dar nu-s uniţi... Prin sec. VII î. Cr. dinspre răsărit năvălesc sciţii, popor de origine turanică, de la care tracii împrumută multe lucruri bune, mai ales, prelucrarea pământului.
În această perioadă, de la tracii de vest se desprind un şir întreg de neamuri, pe care grecii le numesc „geţi”, iar mai târziu romanii îi recunosc ca daci. Herodot îi descrie ca oameni voinici, viteji şi drepţi. Aveau părul deschis, erau îmbrăcaţi în pantaloni, cămăşi lungi şi căciuli ţurcăneşti, în timp de iarnă pur­tau cojoace. Se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor.
O altă pomenire despre geţi (daci) o găsim în perioada, când Alexandru cel Mare (Macedon) încearcă să cucerească pământurile de la nordul Dunării (335 î. Cr.). Trecând Dunărea, năvălitorii au văzut lanuri întinse cu grâu, la care băştinaşii (geţii), retrăgându-se, le dădeau foc. Neputându-se ciocni faţă-n faţă cu băştinaşii, cuceritorii sunt nevoiţi să se întoarcă peste Dunăre.
În 365 î. Cr., Lisimah, regele Traciei (Bulgaria de azi), încearcă din nou să supună nordul Dunării, dar este bătut şi prins prizonier. Şi cu toate că suntem atât de vechi pe aceste meleaguri, n-am avut posibilitate să ne evidenţiem în civilizaţia mondială ca grecii sau perşii. Cauzele sunt multe, dar principala constă în nenumă­ratele năvăliri şi pustiirile neîncetate de pe aceste locuri:
-106-271 d. Cr. devenim supuşii im­periului Roman;
-sec. IV d. Cr. suntem vasalii goţilor;
-sec V d. Cr. suntem cotropiţi de gepizi şi avari;
-sec. VI d. Cr. cădem în supuşenia slavilor;
-sec IX-XII d. Cr. suntem stăpâniţi de cumani.
După înfrângerea ruşilor şi cumanilor la râul Calca (a. 1223 d. Cr.), cumanii se retrag din Caracumania (Moldova) şi din 1241 şi până-n 1359 devenim tributarii hoardelor tătăreşti.
Dintre toate aceste urgii numai peri­oadele romană şi cea cumană au fost mai puţin vitregi şi sângeroase pentru neamul nostru. Astfel, sub stăpânirea romană încetează năvălirile barbarilor, apar oraşe şi târguri noi, căi comerciale, sporeşte producţia agricolă şi cea meşteşugărească. Alfabetul latin şi limba, care cu timpul devine română, trecerea la creştinism, ne-au apropiat întrucâtva de Europa. Dar, cu toate acestea, continuăm să rămânem în umbră şi nu reprezentăm nici un in­teres pentru străini. Şi numai în perioada apariţiei și stabilirii statului Moldovenesc (a.1359 d. Cr.), sporeşte interesul străi­nilor pentru a ne cunoaşte Ţara.
Odată cu schimbarea capitalei Mol­dovei de la Şiret la Suceava, satul nostru, Suceveni, rămâne în umbra marilor drumuri comerciale ce vor lega diferite părţi ale ţării cu capitala. Şi totuşi, din mulţimea de însemnări ale diferiţilor că­lători referitoare la ţinutul nostru, putem face unele referiri şi la Suceveni.
1. Primul călător, care se apropie cel mai mult de Suceveni, este polonezul Maciej Stryjkowski, care, în 1574, trece prin Codrii Cosminului, unde mai vede „o movilă foarte mare de oase răspân­dite”. Se vede că şi Suceveniul în acest timp îşi vindecă rănile acelui război din 1497 (p. 48).
2. În 1502, doctorul Matei de Murano spune despre noi: „o ţară roditoare şi foarte plăcută, bine aşezată şi bogată. Mult grâu, vin şi păşune” (p.97).
3. Între anii 1527-1538, Ţara este vizitată de sașul Rucherstortter, care nu numai descrie Moldova, dar alcătuieşte şi o hartă a ei. Sunt menţionate oraşele principale Suceava, Şiret, Cernăuţi etc., deci, şi teritoriul nostru (p.107). Din cele spuse despre Moldova, putem deduce că ocupaţia principală a sucevenenilor de atunci era cultivarea grâului, creşterea boilor şi porcilor. Păpuşoiul încă nu se cultiva (p.148).
4. După moartea lui Ştefan cel Mare, călătorul Graziani, după o descriere eco­nomică a Moldovei, se referă şi la viaţa familială a moldoveanului: „căsătoriile nu aveau nici o trăinicie, bărbaţii desfac căsătoria pentru cele mai neînsemnate cauze. Divorţul se plătea cu 12 dinari”.
5. Sommer spune astfel: „Se înrădă­cinase în Moldova acel obicei pe care-l au şi astăzi ca lege, ca femeia dojenită sau puţin bătută să aibă voie a trece la altă căsătorie”. în continuare Sommer se referă la ostaşi: „Sunt nişte oameni şireţi, tari, apreciaţi în război. Au suliţe foarte lungi, scut, săbii rotunde, buzdugane, securi. Cu atâta îndrăzneală se luptă, cu atâta dispreţ de duşman şi credinţă în ei, încât adesea cu puţine puteri bat şi oştiri întregi...”(p.150).
6. În 1570, ţinutul nostru este vizitat de Andrei Taranovski. În însemnările sale spune că numai în anul 1497, în Codrii Cosminului, într-o singură zi, au fost ucişi de către români 50 000 de ostaşi poloni (p.154).
7. În sec. XVII-lea suntem vizitaţi de francezul Fourgueyaux, care spune des­pre oamenii noştri: „Fetele obişnuiesc să pună cununi de flori pe cap, sunt atât de sprintene ca dansatoarele din Spania. Sunt foarte frumoase, fără găteală...”, mai men­ţionează că gospodăriile şi casele ţăranilor sunt foarte sărăcăcioase. A văzut şi ţigani robi. Drumurile erau foarte rele (p.162).
8. Între anii 1580-1590 ne face o vi­zită abatele iezuit Giovanni Batero. De la el aflăm: „Moldova este o ţară şeasă şi roditoare, dar rău ţinută”. Ne mai spune că femeia era liberă de muncă la câmp. Referitor la aceasta, Nicolae Iorga adaugă că înrobirea femeii la munca câmpului de mai târziu a fost o eroare economică şi un act de barbarie socială, deoarece toată arta noastră populară, care n-are asemănare în lume, n-ar fi existat, dacă femeia ar fi muncit de-a valma cu bărbatul la câmp. Îndrumat de concluzia lui Nicolae Iorga şi analizând atent folclorul românesc, în­ţelegi că majoritatea cântecelor populare sunt tesute cu inimă şi suflet femeiesc (p. 176):
...toarce, toarce, fusule,
către tine fetele
îşi deschid inimile...

rochie albă-oi îmbrăca
şi ţi-oi rupe inima,
ţie şi mâne-ta...
...lampa am aprins,

poarta ţi-am deschis,
mama s-a culcat,
eu te-am aşteptat...

...Tu n-ai venit cu mine-n zori
Să culegem liliacul
Cu cinci flori...

Bădişor din alt sat,
Subţirel şi sprâncenat,
Să nu crezi că te-am uitat...

...Vecină, dragă vecină,
Ţineţi bărbăţelul bine,
Să nu vină seara la mine.
Vine seara pe-nserat,
Tremurând pe lângă gard...
Numai femeia poate să-şi exprime astfel dorinţele şi speranţele sufleteşti.
9. În anul 1613 ne vizitează germa­nul Ioan Wilden. Ne vede ţara plină de nenorociri, pustiită, jefuită de cazaci şi tătari (p.200).
10. Călătorul Tommaso Alberti, negus­tor italian, spunea despre femeile noastre: „Sunt foarte gospodine, ele vorbesc liber şi prietenos cu bărbaţii. Când îi moare cuiva soţia, soţul umblă cu capul gol, ca să se ştie că e văduv” (p.202).
11. Prin anii 1615-1616, ne vizitează călătorul Ioppecourt. El aminteşte că porumbul la noi a fost introdus de domni­torul Şerban Cantacuzino. Această cultură la noi primeşte denumire de „păpuşoi” de la cuvântul „păpuşă”, în Ţara Românească - „porumb” de la cuvântul „porumbel” şi în Ardeal - „cucuruz” de la ungurescul „cucariţa”. Până la introducerea păpu­şoiului, românii mâncau mămăligă din miei (păsat), zis şi mălai. Introducerea păpuşoiului a făcut o întreagă revoluţie în agricultură. Ţăranii, văzând că turcii le iau tot grâul, au început să-l înlocuiască cu păpuşoiul. Turcii mămăligă nu mâncau, aşa că agricultorul rămânea cu păpuşoiul său. Cam aşa s-a întâmplat cu oile şi caii, căci turcii mâncau numai carne de oaie. Din această cauză românilor li se luau toate oile, iar caii - pentru armată. Ţăra­nul, ca să scape de aceste poveri, încetul cu încetul, înlocuieşte oile cu porcii şi caii - cu boii. în Suceveni şi astăzi se mai observă urmele ocoalelor, în care sătenii îşi creşteau animalele.
12. Pe timpul lui Vasile Lupu, prin locurile noastre trece Bandini. Printre al­tele, el spune: „Poporul român pare foarte ospitalier. Aceluia, care intră în casa lor, ţăranii îi dădeau pâine, caş, ceapă, lapte, dar dacă oaspetele se poartă prost, îl iau la bătaie. Sunt serioşi, vioi, isteţi, prădalnici, buni ostaşi, suferitori la frig, răbdători la foame şi sete”. (p.230).
13. În 1653 pe la noi trece Pavel de Alep, care-l însoţeşte pe patriarhul Macarie de Antiohia. Pavel de Alep ne descrie satele, unele obiceiuri şi, mai ales, nunta. „Mirele merge călare, mireasa în căruţă. Multe flori, colaci, vătăjei, muzică, alai mare”. O părere foarte bună are despre ţinuta, îmbrăcămintea şi purtarea feme­ilor (p.241).
14. Călătorul englez Forbin Janson, trecând în 1676 prin părţile noastre, mai observă că din anul 1674, în Moldova, ostaşii din armata naţională se încălţau numai în ciubote (p.293).
15. Prin anii 1754-1830, contele Alexandru de Hauterive, vizitându-ne, a observat: „Aici viaţa de familie e deosebit de curată, răzimată pe respectul dintre soţi, pe respectul copiilor faţă de părinţi” (p.382).
16. În perioada unei ciume cumplite (1769-1772), pe aceste locuri trece finlandezul Orraeus, care descrie grozăviile văzute, cauzate de această boală, dar şi de ocupaţia rusă din acea perioadă: „Oraşe pustii, sate arse, peste tot morţi. Oamenii săraci îşi duceau rudele bolnave în pădure să moară”. (p.403).
17. Prin anii 1775-1780, o comisie împărătească face cunoştinţă cu starea socială şi culturală a ţinutului nostru. Din raportul către împărat aflam:
A) sate puţine, case mici, cu o singură cameră. Geamuri întunecoase. Drumuri rele. Căruţe neşinuite, trase de boi. Plug cu brăzdar de fier. Morţii sunt duşi la cimitir pe sănii, trase de boi (chiar şi vara);
B) pomete puţine. Stodoli - nicăieri. Garduri de rozlogi. Oamenii sunt destui de harnici, organizaţi şi disciplinaţi, ascultători şi răbdători;
C) partea a doua, negativă: sunt multe cârciumi. Localnicii nu-şi stimează conducătorii băştinaşi. Le place să fure animale unul de la altul.
18. În 1783, vizitatorul german Johann Lehmann descrie poporul nostru: „Oamenii sunt gata să vie în ajutor şi fără plată”. Toată consideraţia o are pentru femeie: „roabă a bărbatului, roabă a băieţilor. Pe cât bărbaţii români pierd în comparaţie cu alţii, pe atâta câştigă femeile alături cu cele din alte părţi” (p.426).
19. Geologul austriac Hacguet vine prin părţile noastre în anul 1789. El spune despre noi: „Românul e în toate privinţele om, aceasta am încercat-o când locuiam între ei... Am văzut la mulţi dintre ei trăsături care ar fi strălucit şi la cel mai civilizat om...” (p.429).
20. În anul 1830, dr. I. H. Zucker, făcând o vizită în Bucovina, ne caracterizează: „Ţăranul e lipsit complet de învăţătură, dar nu e prost. Femeia e mai harnică decât bărbatul. Femeia munceşte mult la furcă, ţine căsuţa curată. În privinţa aceasta ar putea s-o invidieze chiar nemţoaicele. Se practică furatul fetelor. Ţăranii au multe vite. Cultivă grâu şi păpuşoi. Pomete puţine” (p.508).
21. Felioc Colson în una din lucrările sale scrie că „în anul 1830 etnia majoritară în Bucovina o alcătuiau românii” (p.544).
Despre mulţimea şi dauna cârciumilor vreau să adaug că, în consecinţa reformei agrare din 1919-1922, cea mai săracă familie din Suceveni dispunea de cel puţin 2,5 ha de pământ. Cu atât pământ o familie putea să se hrănească, să ţină o vacă şi un cal. Până la reforma agrară, în sat erau următoarele pături sociale:
1. Economi - în asemenea gospodării se folosea pe larg munca pălmaşilor (zilierilor).
2. Agricultori - munca pălmaşilor se folosea numai în perioada recoltărilor.
3. Pălmaşi - oameni fără (sau cu foarte puţin) pământ. Se hrăneau muncind pe la alţii.
4. Meseriaşi (fierari, cizmari, cojocari, lingurari) - această pătură era puţin numeroasă. După reformă în sat dispare pătura socială a pălmaşilor. Dar statistica din acele timpuri ne demonstrează că, între anii 1935-1940, în Suceveni 75 de familii nu aveau pământ sau aveau foarte puţin din cauza numărului mare de cârciumi.
Todor Nicolaevici
Suceveni, raionul Hliboca

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media