Motivul mamei în creația lui Grigore Vieru




Motivul mamei în creația lui Grigore Vieru
O stea mi-atinge faţa,
Ori poate-a ta năframă,
Sunt alb, bătân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
(Grigore Vieru,
„Mi-e dor de tine, mamă”)
Din copilărie până la cărunteţe, mama este mângâierea, alinarea şi dragostea supremă. Te simţi legat de ea cu toate gândurile, dorurile, visele tale, prin paşii spre viaţa viitoare. Temele majore, cum ar fi dragostea pentru pământul natal, popor, mamă şi femeie, află o expresie din cele mai puternice în creaţia lirică a lui Grigore Vieru.
Tema maternă trece ca un fir roşu prin toată opera sa: mâinile mamei legănând copilul şi pe care le sărută poetul, ochii ei înlăcrimaţi, pâinea mamei, nopţile ei albe... Ajunsă la apusul soarelui, mama devine uşoară, c-ar putea să calce„  pe seminţele   ce    zboară    între    ceruri   şi   pământ”.   Demnitatea  maternă
este modestă şi tăcută ca natura-mamă. Munca sfântă a mamei este fructificată prin pâinea scoasă din cuptor, ce umple cu aroma ei toată mahalaua. Mama iese la drum să-l ospăteze pe primul trecător cu o felie de pâine, apoi cheamă vecinele s-o guste cu un păhar de apă rece:
,,Pâinea asta mult ce-mi place mie,
Coaja ei, o, coaja ei îmi are
Cu năsprite palme-asemănare”.
Rostul vieţii mamei sunt copilul şi munca. Într-un mic poem a încăput întregul univers matern: mama conti­nuatoare a vieţii pe pământ, întru­chipată în imaginea păsării-mamă, care:
,,Când s-a întors
La piui ei cu hrana,
Găsise cuibul gol
Şi amuţit.
I-a căutat
Pân-îi albise pana,
Pân-când în cioc
Sămânţa a-ncolţit”.
De-acum înainte viaţa mamei e un nesfârşit chin al căutării, al zbuciumului, care nu se alină niciodată. Dorul mamei nu este un sentiment de ocazie, vre­melnic, ci o permanenţă mereu vie a sufletului omenesc. Trăirile dramatice ale mamei din poemul „Cămăşile” sunt redate prin intermediul „amintirilor amare”, lăsate de fiul căzut în război. Cămăşile sunt nădejdea mamei, sprijinul ei de-a întâlni dimineaţa zorii, de a-şi porni mâinile la treabă şi toată ziua - lungă de vară ori scurtă de iarnă - să fie însoţită de gândul la fecior. Ea nu se va împăca niciodată cu dispariţia fiului drag şi în fiecare sâmbătă va spăla cămăşile, căci „mâine vor face băieţii horă-n sat”. Şi aşa zi după zi, an după an, mama aşteaptă.
Fiecare poezie a lui Grigore Vieru, consacrată mamei, este demnă de pensula unui pictor, fiind ca o icoană a Sfintei Născătoare, care a îndurat straşnica durere a crucificării Fiului ei şi Mântuitorului nostru.
În poezia „Buzele mamei” vibrează sfânta memorie şi marele ei devotament. Buzele mamei sunt o veşnică rană, care exprimă îndureratul sentiment al dragostei faţă de bărbatul căzut la datorie, dar mereu viu şi tânăr în cugetul şi inima ei suferindă:
„O, buzele ce sărutară
Al tatei mormânt
Mai mult ca pre dânsul,
Pre tata-n
Puţinii lui ani pe pă­mânt.”
Într-un interviu, Grigore Vieru menţiona: „Pomul schilodit de obuze, pământul ucis de secetă... Mă urmăreşte un fel de teamă în faţa neploii, a nezăpezii, în faţa îngheţului din primăvară sau a frigului căzut în plină vară”. De aceea poetul slăveşte floarea, rodul, mărgelele de aur ale pomului înverzit.
În poezia „Făptura mamei” întâl­nim imagini cu adevărat surprin­zătoare. Făptura mamei, ajunsă la capătul vieţii trăite intens şi plină de rosturi supreme, este ca un mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama apare ca ceva sacru şi aproape supranatural. A călca anume pe sămânţă, pe verdele de mâine ce va aduce rod, înseamnă a dispărea nedispărând, a perpetua mereu:
„Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe semin­ţele ce zboară
Între ceruri şi pământ”.
Poezia viereană e un imn închinat mamei, o odă nepieritoare prin simplitatea clasică a stilului, apropiat şi înţeles de orice generaţie. După cum a scris un clasic contemporan, Grigore Vieru „este un poet care şi-a asumat greul unui grai, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi, care-şi deschid de bună voie inima să-l primească pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii... Un poet ce rămâne suflet în sufletul său... acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”. Este greu să găsim o imagine mai frumoasă şi mai potrivită lui Grigore Vieru decât această „lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”.
Maria Herghelegiu,
profesoară de limba şi literatura română,
Mămăliga, Noua Suliţă
Zorile Bucovinei

Comentarii

Trimiteți un comentariu