Enigma „Mioriţei” de Aurelian Silvestru




Enigma „Mioriţei de Aurelian Silvestru
Despre noi (românii) s-a spus, nu o dată, că suntem un popor mioritic, că ne împăcăm uşor cu vitregiile sorţii, că nu vrem să luptăm împotriva răului şi că preferăm să stăm cu capul plecat, ca să nu-l prindă sabia...
S-a spus, de asemenea, că „Mioriţa” e un drapel al fatalismului...
Nu ştiu cine a lansat aceste etichete. Faptul însă, s-a făcut cu bună ştiinţă, deoarece accentele s-au pus nu pe adevăratele valori ale baladei, ci pe resemnare. Ciobănaşul, chipurile, renunţă benevol la viaţă şi acceptă moartea ca pe o fatalitate.
Nimic mai neadevărat decât această supoziţie! În primul rând, eroul din baladă nu zice nicăieri că se va da bătut, fară să lupte. Dimpotrivă, balada ne prezintă un personaj activ, un luptător: ciobănaşul moldovean (în comparaţie cu adversarii săi) e mai ortoman, are  oi mai multe,  şi cai  învăţaţi, şi  câini
mai bărbaţi.
Dar ce înseamnă „ortoman”? Dicţionarul ne răspunde: un om voinic, viteaz, frumos, bogat şi sprinten. Adică un om cu toate calităţile unui erou!
De unde atunci imaginea denaturată a unui personaj bicisnic şi neputincios?
Întrebaţi-vă şi Dumneavoastră: ce motive ar avea un bun gospodar (care, pe deasupra, mai e şi voinic, şi viteaz) să renunţe benevol la avere şi, aflând că doi invidioşi vor să-l omoare, să-şi pună bucuros capul pe trunchi? Nici autorul „Mioriţei” n-a vrut să sugereze aşa ceva şi a plasat în centrul acţiunii nu resemnarea, ci nobleţea şi spiritul pragmatic al eroului.
Ciobănaşul ştie că se va confrunta cu cei doi „concurenţi” ai săi. Cunoscându-le intenţia, ar putea, să-i prindă într-o cursă şi să-i dezarmeze. Preferă însă, ca lucrurile să curgă de la sine. E sincer şi fară de prihană. Îi crede, probabil, şi pe ei la fel. Şi totuşi, undeva, în adâncul sufletului, admite că lupta ar putea avea o tragică întorsătură. Atunci constată: „Iar de-a fi să mor”... Şi urmează expunerea celui mai frumos testament din întreaga literatură română! Luaţi aminte: el nu zice „Oricum voi muri, aşa că nu are rost să mă opun”. Nu! Vorbele lui se descifrează astfel:
- În lupta care va urma, s-ar putea să mor şi atunci ar fi bine să aflaţi din timp ce va conţine testamentul meu.
Iar testamentul, după cum se ştie, e un act de curaj. Nu o cedare! Un testament e opera unui prevăzător care face tot ce-i stă în putere pentru ca sensul existenţei lui să nu se piardă. El, bărbatul ortoman, e sigur că există nemurire, că moartea (ca şi viaţa) face parte din Eternitate şi tocmai de asta nu se teme şi nu fuge de ea, ci o transformă într-un prilej de bucurie - într-o nuntă. O nuntă pe care o împodobeşte cu elemente ale veşniciei:
Soarele şi luna
mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
i-am avut nuntaşi;
Preoţi - munţii mari;
Păsări - lăutari,
Păsărele mii
şi stele făclii!
Vorbind de moarte, ciobănaşul mioritic devine dintr-odată un vizionar. El urcă în centrul Universului şi de acolo, de la mare înălţime, descoperă dimensiunea cosmică a vieţii. El vede că noaptea care succede după zi nu înseamnă moartea zilei, ci doar înlocuirea ei vremelnică cu o altă formă de odihnă a luminii.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la frontiera dintre cele două lumi: sfârşitul e atât de strâns legat cu începutul, încât ceea ce moare se şi naşte în acelaşi timp. Atitudinea lui faţă de moarte e una pur creştină, izvorâtă din bucuria strămoşilor geto-daci care mureau râzând.
Amintiţi-vă de răstignirea lui Iisus Hristos... A fost şi el trădat de cei apropiaţi. A ştiut şi el din timp că va muri. Şi nu s-a revoltat, ba, dimpotrivă, l-a oprit chiar şi pe ucenicul său, Petru, care sărise cu sabia asupra satrapilor trimişi de farisei.
Deci, nici Mântuitorul n-a fost un războinic agresiv şi nemilos. Iar (din acest motiv) avem noi,oare, dreptul să-l învinuim de fatalism şi resemnare în faţa răului inevitabil? Oare, nu bunătatea Lui nemărginită ne-a salvat? Nu ea a stat la temelia creştinismului?
A spune că „Mioriţa” e un blam al neamului înseamnă a vedea doar lemnul din care e făcută crucea, neglijându-i semnificaţia divină. Balada „Mioriţa” e un imn. Un imn al credinţei poporului român în nemurire!
Spiritul mioritic există, fară îndoială, dar nu ca o povară, ci ca „o matrice a subconştientului ce determină structura spiritualităţii româneşti”, cum l-a definit poetul Lucian Blaga. E focul îngropat în noi din moşi-strămoşi. E dorul care ne face solidari cu plaiul. E, dacă vreţi, substanţa lirică a existenţei noastre!

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet
Chișinău, 2014. – pag. 27-30

Comentarii

Activitățile noastre

Imagini vechi din Costiceni și alte sate

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media