Al cui este păcatul? de Aurelian Silvestru
Oamenii se deosebesc prin calităţi, dar
se aseamănă prin neajunsuri - motiv pentru care virtutea ne înstrăinează, iar
păcatul ne apropie.
„Nu
cunosc un legământ mai puternic, spunea Octavian Goga, decât legământul dintre două suflete care au comis aceleaşi
păcate”.
Oare nu de asta plătim tribut păcatului originar? Oare nu cumva atunci, la începuturi, vinovăţia primului om a fost
cu mult mai mare decât se presupune?
Un bun creştin se străduie să nu
transforme păcatul în obişnuinţă.
Dar ce este păcatul? O simplă
încălcare a celor zece porunci din Biblie? Doar atât? Reiese, oare, că cel care
nu fură, nu minte, nu omoară e un sfânt, un om fără prihană? Înseamnă, oare, că
faptele mărunte, dar urâte, pe care le săvârşiţi în taină, nu sunt păcate?
Minţind un singur om, sunteţi, oare, mai vrednici decât atunci când înşelaţi un
colectiv întreg? A omorî un şoricel e, oare, un păcat mai mic decât a o omorî
un elefant? Când, din greşeală, striviţi o floare, nu striviţi, oare, şi ceva
din sacralitatea celui care a creat-o? Credeţi, oare, că distrugerea naturii nu
se înregistrează nicăieri în „cartea neagră”
a Marelui Judecător? Nu cumva vi se pare că a da cu securea într-o pădure e mai
puţin grav decât a da cu ea într-o fiinţă?
În inima celui mai sălbatic deşert din
India, locuitorii satului Bisnoy au păstrat o mică parte din paradis: şi
fiarele, şi oamenii, şi animalele domestice convieţuiesc, acolo, într-o
desăvârşită armonie, fără ură şi fără agresivitate.
Undeva, îi altă parte (chiar în Europa)
există ţări în care până şi fraţii se duşmănesc de moarte, iar în Bisnoy mielul
trăieşte lângă leu, iar tigrii se lasă mângâiaţi de prunci!
Cum s-a ajuns la asta? Prin toleranţă.
Prin înţelegerea necesităţii de a nu permite morţii să treacă din pustiu în
suflet, din arşiţa deşertului în umbra oazei sub care s-au adăpostit cu
toţii...
Se spune că pe timpuri un rege, proaspăt
înscăunat în tronul regatului din care făcea parte şi Bisnoy, a dorit să-şi
construiască un palat din lemn, dar, întrucât toate pădurile bătrâne fuseseră
deja tăiate, a dat ordin să fie doborâţi copacii din deşert. Bărbaţii satului
au protestat, s-au revoltat. Soldaţii însă, i-au arestat. Atunci femeile, toate
ca una, s-au legat cu funii de copacii seculari. Acum, ca să dea cu toporul în
tulpina unui copac, soldaţii trebuiau să dea cu el mai întâi în inima unei
mame. Aşa au murit 363 de femei nevinovate, până când regelui i s-a făcut milă
şi a pus capăt măcelului.
Ocrotiţi cu preţul vieţii, arborii
doborâţi au dat vlăstari, s-au înmulţit, s-au întărit şi, la scurtă vreme, au
devenit din nou o casă primitoare pentru toată suflarea din împrejurimi...
Suntem urmaşii lui Adam şi Eva. Poate de
asta şi purtăm în sânge ispitele pe care le-au avut şi ei. Unii le stăpânesc,
le ţin în frâu. Alţii însă, fiind mai slabi, se lasă cotropiţi de ele: cad în
păcat. Aşa începe odiseea pocăinţei. Vin remuşcările, regretul, durerea şi,
poate, ispăşirea.
- E un proces firesc, ar zice unii,
adăugând: Prin greutăţi - spre stele!
Doar că păcatul niciodată nu te înalţă
către stele. El e mai greu ca plumbul. Te ţine îngropat în mlaştină şi caută să
te afunde cât mai adânc în ea.
Ars în candelă, uleiul se transformă în
lumină. Arsă în van, lumina se transformă în cenuşă. Asta nu vor să înţeleagă
cei care consideră că poţi face orice, dar cu măsură. Or, tocmai asta e calea
ce duce spre Sodoma şi Gomora. Păcatul e molipsitor! El trece de la om la om şi
se transformă în ceva firesc, în normă.
Postul, să zicem, e tratat de unii ca o „reţetă culinară” pe care o respecţi mai
strict în ultima săptămână de dinaintea Paştelui sau a Crăciunului, când nu
mănânci nimic de frupt.
Asta să fie adevărata semnificaţie a postului:
abţinerea de la bucate?
Sfânta Scriptură pune accentul pe cu
totul altceva. Postul, citim în ea, este smerenie! O smerenie, din care
izvorăşte binele:
„Rupe lanţul nedreptăţii,
împarte pâinea ta cu cel flămând, îmbracă-1 pe cel gol, adăposteşte-1 pe
sărman, fa bine, uită supărarea, iubeşte-i pe cei din neamul tău... Doar aşa
vei posti cu adevărat. Doar aşa, când vei striga către Dumnezeu, El te va auzi
şi tămăduirea Lui se va grăbi spre tine... (vezi Isaia, cap.58, versetul 3 cu
9).”
Câţi dintre noi urmează acest sfat?
Oare, puţini simt cei care nici măcar în post nu încetează să mintă, să fure,
să-şi bată joc de cei apropiaţi? Până şi cei datori să aibă grijă de sărmani,
în loc să-i ocrotească, îi jertfesc în interesul lor. „Turma, zic ei, de asta şi există ca să fie
sacrificată!” Iar „turma”, supusă şi naivă, se lasă mânată către
abator (sau către urnă în alegeri) şi nici nu bănuie că primul dintre păcătoşi
e chiar păstorul ei!
Vine o zi însă, când poţi rămâne fără
sprijin, când nu mai eşti urmat de nimeni, când te cutremuri de pustietatea în
care te-ai înfăşurat şi dintr-odată înţelegi că cea mai cruntă suferinţă e să
cobori de unul singur în infern...
Omul îşi hotărăşte singur soarta.
Zădamic speră unii că vina pentru cele săvârşite e doar pe jumătate vina lor.
- În umbra tuturor păcatelor, afirmă ei,
se mai ascunde cineva: cel care le vede şi le cântăreşte, dar nu face nimic
pentru împiedicarea lor, cel fără de care nici un fir de praf din Univers nu se
clinteşte de la locul său.
Aşa să fie, oare? Suntem noi, oare, în
drept să credem că mama care ne-a dat viaţă e responsabilă de tot ce facem?
Dumnezeu ne-a făurit după chipul şi
asemănarea Sa, dar nu prin trup şi nici prin fapte. Avem din El doar o scânteie
de lumină, pe care trebuie s-o transformăm în suflet. Că vom reuşi sau nu, de
noi depinde. Ispita e o probă, o verificare a divinului din noi.
Suntem plasaţi la cumpăna dintre urcuş
şi coborâre. Iată de ce, când ne aflăm în faţa unei mari răspântii, întregul
Univers aşteaptă, cu sufletul la gură, să vadă ce cale vom alege: pe cea a
binelui sau pe cea a răului?
Restul
e neant. Nimic mai mult...
AurelianSilvestru – Pragul (pagina 120-124)
0 Comentarii