Loc de taină (planta șarpelui ispititor) de Aurelian Silvestru

Loc de taină de Aurelian Silvestru

O veche legendă arabă povesteşte că Marele Şarpe - cel implicat în pilda cu „fructul interzis” - a fost atât de încântat de puterea sa asupra Evei, încât a hotărât să stea mereu în preajma ei şi s-o influenţeze. Aşa se face că, imediat după ce a fost izgonit din Rai, primul cuplu s-a pomenit cu el în pragul casei.
-Văd că sunteţi destul de harnici. V-aţi şi apucat să prelucraţi pământul, i-a luat el cu binişorul. Aveţi deja mai multe plante în grădină...
-Da, ne străduim, dar ce-i cu asta? l-a bruscat bărbatul care nu-1 iertase încă pentru ce păţise.
-Păi... Am şi eu o plantă bună, dar n-o pot cultiva de unul singur... Lăsaţi-mă s-o plantez pe lotul vostru.

-Nici vorbă de aşa ceva. Ne-ai dus de nas odată. Nu mai merge!
Înţelegând că nu e cazul să insiste, Şarpele a revenit a doua zi, când „stâlpul casei” era la vânătoare. Sensibilă la vorbe dulci, soţia lui a acceptat să aibă grijă şi de planta pe care Şarpele i-a prezentat-o drept „copilul” său.
Seara, bărbatul a zărit în grădină o viţă de vie asemănătoare cu reptilele şi a strigat la jumătatea sa:
-Cum ai îndrăznit să nu-mi dai ascultare? Chiar nu pricepi că vicleanul iar pune ceva la cale?
-Ce să pună, omule? E singurul vecin pe care îl avem. De ce să nu fim buni prieteni?
-A prieteni cu necuratul înseamnă a te afla sub stăpânirea lui! a repezit-o el şi tot atunci a tăiat în bucăţi viţa de vie, apoi a strâns surcelele şi le-a aruncat în râu, la peşti.
Dar spiritul cel rău, care cunoştea o mulţime de farmece, a strâns la loc bucată cu bucată, a suflat viaţă asupra rămăşiţelor şi mlădiţa cu cârcei agăţători şi-a revenit.
O săptămână mai târziu, când omul nostru a plecat din nou la vânătoare, Şarpele a venit la femeie, a măgulit-o şi a convins-o să aibă grijă de „copilul” său.
Vânătorul s-a cutremurat când a văzut o mulţime de vlăstari căţăraţi deja pe casa lor. Fără să se codească, a smuls viţa de vie cu tot cu rădăcină, a pus-o pe foc, iar cenuşa a împrăştiat-o în bătaia vântului. Cel rău, însă, ca de obicei, era la pândă, aşa că a recuperat cenuşa, a suflat viaţă în ea şi i-a redat vigoarea. Acum viţa de vie avea şi foc, şi vlagă, fiind în stare să ardă sufletul şi, în acelaşi timp, să potolească setea oricărui muritor de rând...
Pândind momentul oportun, Şarpele a revenit la gospodină, i-a promis marea şi sarea şi a plantat încă odată viţa în grădina lor. Aceasta a crescut văzând cu ochii. La venirea bietului vânător, era deja plină de ciorchini cu boabe coapte.
-Văd că nimic nu e în stare să te apere de viclenia lui, a probozit-o soţul. Am s-o distrug din nou, dar nu mă taie capul unde s-o ascund...
Femeia a meditat o clipă şi a propus:
-Ce-ar fi s-o tăinuim în noi?
-Cum adică?
-Hai s-o pisăm în cadă şi s-o bem, în loc de apă.
-Crezi că interiorul nostru poate fi un loc de taină?
-Sunt sigură! El doar nu are putere să vadă ce-i în sufletele noastre.
-Că bine zici! s-a învoit bărbatul...
A doua zi, descoperind că, „plodul” său lipsea din stratul cu pricina, Şarpele l-a căutat prin toată lumea, dar fără nici un rezultat. Plin de nelinişte, a revenit la casa omului care dormea în braţele nevestei sale.
-Hei, copilul meu! a strigat încetişor. Pe unde eşti?
-Aici, s-a auzit un glas plăpând. M-au ascuns în sufletele lor.
În sfârşit! a exclamat Şarpele satisfăcut. Rămâi acolo, dragul meu!
Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet
Chișinău, 2014. – pag.130-132

Comentarii

Trimiteți un comentariu