Ion Bejenaru - Pedagog, folclorist, scriitor, cercetător literar.

Pedagog, folclorist, scriitor, cercetător literar. Omul idealului meu
Aceste cuvinte din titlu se referă, pe bună dreptate, la Ion Bejenaru – om înzestrat cu distinse capacităţi cărturăreşti, care a păstrat în inima sa dragostea necontenită pentru toate aceste profesii şi a trăit o viaţă exemplară în serviciul literelor române, a promovat mereu spiritul românesc bucovinean. Pentru mine a fost idealul meu, care a jucat un mare rol în soarta mea de mai departe, în determinarea profesiei alese de pedagog şi jurnalist. Întotdeauna m-am mândrit cu un asemenea învăţător şi-i mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a fost prieten şi povăţuitor de jumătate de veac. Dacă inima Dumnealui bolnavă nu înceta să mai bată cu doi ani în urmă, la 27 septembrie anul curent sărbătoream împreună 85 de ani de la naştere.

Înainte de a mă aşeza la masa de scris, pentru a înşira pe spaţiul de hârtie câteva momente din viaţa omului, care întotdeauna se afla mereu pe linia întâi – prezent în presa periodică cu basme şi snoave, cu legende şi povestiri istorice, rămânând autor de programe la literatura română pentru instituţiile de învăţământ mediu şi superior din Republica Moldova, coautor al unor manuale de limba şi literatura română pentru şcolile din Ucraina cu predare în limba română, am răsfoit ultima scrisoare primită de la Ion Bejenaru din Chişinău, în care îmi comunica: „...Îmi vine foarte greu să-ţi răspund la scrisoarea D-tale; ea va rămâne în arhiva mea. Ceea ce mi-ai scris se alătură greutăţilor mele. Repet: greutăţile nu se spun, ele se trăiesc, se spune numai binele (Indira Gandi).
Eu trec prin grele încercări, la toamnă de ne vom întâlni, unele am să ţi le mărturisesc... Îţi trimit o legendă istorică, dacă vei avea putinţă, s-o publici...”
Acest răvaş mi-a amintit de vorba lui sfătoasă, poveţile-i pline de tâlc, dragostea mare pentru cei care i-au fost dragi, energia lui puternică. Tot timpul vieţii sale s-a străduit să facă ceva bun pentru a lăsa o urmă frumoasă pe pământ. Punea la bază exemplul personal.
Am citit undeva că omul nu moare atâta timp, cât trăiesc cei, care l-au văzut şi-şi amintesc de dânsul.
Iată doar câteva crâmpeie din activitatea literar-pedagogică a acestei personalităţi modeste şi unui om motivat de o specială curiozitate intelectuală, informat şi rafinat.
Numele profesorului-scriitor Ion Bejenaru e cunoscut demult. Fiind elev la şcoala pedagogică din Cernăuţi debutează cu poezia „Nepoţelul meu” (1954). Primele publicaţii din presa periodică de la Chişinău şi Cernăuţi au atras atenţia cititorilor. Scriitorul moldovean Anatolie Blanovschi în articolul său „Scânteia le va spori flacăra”, analizându-i publicaţiile, face conclizie: „Ion Bejenaru a înţeles just ce înseamnă să înveţi de la clasici măiestria artistică” („Tinerimea Moldovei”, 4.09.1957), iar la conferinţa tinerilor scriitori din Chişinău e distins cu Diploma de onoare pentru activitatea literară. După absolvirea şcolii pedagogice e numit profesor de română în cătunul Hruşăuţi-Voloca (Hliboca), apoi în satul natal Dinăuţi (Noua Suliţă). Şi tot din primii ani de activitate se angajează la elaborarea manualeleor de limba şi literatură română pentru şcolile din Ucraina. Dragostea de obiec şi elevi, de frumos şi limbaj artistic se străduieşte să altoiască şi învăţăceilor săi, rezultatele obţinute împărtăşindu-le cu profesorii-filologi la diverse conferinţe şi publicând articole ştiinţifico-metodice.
La un an după debutul editorial, regretatul Învăţător Emerit Vasile Bizovi din Boian, într-un medalion literar scrie: „Ion Bejenaru este nu numai învăţător, ci cu inima şi sufletul e poet. Publicaţiile din Chişinău şi Cernăuţi i-au găzduit de nenumărate ori poeziile. La conferinţele metodice şi ştiinţifice ale profesorilor-filologi din raion şi regiune Ion Bejenaru e prezent întotdeauna cu interesante comunicări privind teoria literaturii, stilistica” („Zorile Bucovinei”, 28.01.1973). Exercitându-şi pana în diverse genuri şi stiluri, Ion Bejenaru „a înţeles că informaţia adunată s-ar cuveni împărtăşită unui cerc mai larg de oameni” (Nicolae Bileţchi). De aceea, în 1977, acceptă invitaţia directorului Institutului de pedagogie şi psihologie şi se transferă la Chişinău, unde se afirmă ca savant şi scriitor. În funcţia de cercetător ştiinţific superior editează mai multe cărţi, broşuri, indicaţii metodice pentru profesorii de română: „Cu gândul la pâine şi la muncă” (1985), „Studierea teoriei literaturii în clasele a 4-7” (1987), „Tabele la teoria literaturii pentru clasele a 4-10” (1986), „Victorine literare” (1988); cărţi artistice: „Auzite de la mama” (1984), „Povestea lui Paroliţă” (1988) – două basme din ultima carte („Scufiţa Albastră” şi „Fete cu nume de poveste”) au fost înscenate de teatrul „Licurici” şi transmise de TV Moldova; manuale de limba şi literatura română pentru şcolile din Ucraina (din care elevii învaţă mai mult de 30 de ani) şi şcolile alolingve din Republica Moldova („Cuib de înţelepciune”, cl.8,1997); programe de literatura română pentru învăţământul general şi liceal (1996, ed.II) şi alolingve (1997, ed.II).
Legendele şi nuvelele istorice, scrise de la ’90 încoace, au menirea să completeze acel vacuum de informaţii din istoria neamului, interzise sau falsificate de regimul totalitar. Aceste lucrări, scrise până în anul 2000, notează criticul literar, bucovineanul Dumitru Apetri, de-ar fi publicate într-un volum, lesne ar putea „să ajungă în mâinile şi în sufletul tânărului cititor”: „Fântâna lui Dragoş”, „Ştefan Vodă nu se vinde”, „Stejarul din Codrii Cosminului”, „Întâlnire cu Mihai” etc.
De la 2000 până la trecerea la cele veşnice scriitorul-folclorist Ion Bejenaru, după cum menţionează profesorii universitari Anatol Ciobanu şi Constantin Dobrovolschi din Chişinău, n-a trăit numai din amintiri; el continuă să scrie şi să publice mai multe lucrări de valoare: cărţi – 5, legende şi nuvele istorice – 12, parabole, povestiri, articole ştiinţifico-literare, portrete de creaţie, recenzii, snoave ş.a.
În manualul „Literatura română”, cl.6 (coautor, 2001), după perfecţionarea programei s-a introdus un compartiment nou – „Compuneri” (autor Ion Bejenaru), înalt apreciat de corpul didactic, deoarece compunerea, din lipsă de indicaţii concrete pentru elevi, în mare parte, e neglijată. Acest capitol, început în clasa a 5-a, urma să fie finisat în clasa a 8-a. Însă această perfectare a manualelor fusese stopată: guvernul respectiv intenţionează ca elevii români să scrie corect nu în limba maternă, ci în limba de stat.
Creaţia populară înregistrată de scriitorul-folclorist în satul de baştină din copilărie a fost publicată (doar răzleţ) în presă. După un timp au văzut lumina tiparului 3 specii din monografia „Folclor din Dinăuţi” (700 de pagini). Cartea „Balade şi snoave” (2002) fusese acceptată de cititori cu deosebit interes. Basmele din „Drumbur Verde” (2005) înmănunchează 25 de basme prefaţate de academicianul dinăuţean Ion Borşevici – „Izvor pururea nesecat” – hrana spirituală a dinăuţeanului, care se alimentează cu ele. Copiii le ascultă cu deosebit interes şi ziua, şi seara înainte de culcare, deoarece ele conţin bogate învăţături: condamnă răutatea, susţin sentimentul prieteniei devotate, recunoştinţei, ajută celor căzuţi la nevoie; vinovatul, mai devreme sau mai târziu, îşi primeşte pedeapsa etc. Sunt incluse şi câteva basme-legende: de ce la Dinăuţi, în casa mirelui, în cei patru pereţi, se pun patru colaci? („Boul Bălan”); cum au apărut pe pământ rândunica, mâţa, cucul, grangurul („Prinţul din împărăţia apelor”), („Cioara jigărită”); de ce ciobanul îşi face fluier de soc? („Povestea fluierului”) ş.a.
„Istoria satului Dinăuţi” (2003) e un frumos cadou adus de scriitorul-folclorist Ion Bejenaru consătenilor săi, având scopul să-i informeze corect despre istoria localităţii rurale de la descălecare până în prezent, interzisă sau falsificată de regimul sovietic. Destul de corect şi complet sunt prezentate evenimentele din anii 1812, 1918, 1940, feciorii satelor în războaiele imperiale, deportările, foamea, organizarea forţată a colhozului, nimicirea bisericii – evenimente care au determinat destinul localităţii şi contribuie la păstrarea fiinţării noastre – Credinţa, Limba şi Istoria...
„Doctor iscusit” (2004) e o carte editată în baza parabolelor adresate micului cititor, căci parabola e o scurtă istorioară cu conţinut moral, alegoric, cu înţeles semnificativ, o învăţătură. Parabola, cu care e întitulată cartea, are intenţia să formeze micului cititor respectul, stima pentru munca părinţilor. Făgăduinţa băiatului trândav şi risipitor, dată medicului la care-l adusese tată-său şi care îl pune la grea încercare, formează un fecior de toată lauda. Parabola „La timp” ne îndeamnă să fim darnici şi buni la suflet, să-l ajutăm pe omul căzut la nevoie când acesta îl cere. Celelalte parabole, legende, nuvele cu conţinut istoric publicate de la 2000 încoace, completează trecutul nostru cu bunul ce rămâne neatins de furtunile umane care distrug ţara.
După 2004 au văzut lumina tiparului câteva cărţi de o elegantă ţinută poligrafică:„Întâlnire cu Mihai” (2007), „Basme din Bucovina” (2011) şi „Folclor din Dinăuţi” (2012).
„Întâlnire cu Mihai” e o culegere de nuvele istorice, întocmirea căreia e o acţiune pe cât de dificilă, pe atât de utilă. Dificilă, fiindcă acest gen de literatură în perioada socialismului s-a văzut marginalizat. Utilă, pentru că, simţind că rămânem fără rădăcini istorice, relansarea acestui gen s-a ridicat la rang de imperativ”, (Nicolae Bileţchi, Prefaţă).
După cum am menţionat mai înainte, lucrând în şcoală, scriitorul-profesor s-a impus ca un pedagog de forţă, alcătuind manuale pentru şcolile româneşti din Ucraina, scriind articole metodice pentru colegii de breaslă. Informaţiile, privind istoria neamului, interzisă de regimul totalitar, le transmitea elevilor mai întâi prin cuvântul viu, în timpul comentării procesului literar, apoi scriind legende, povestiri cu conţinut istoric. Iată de ce scriitorul Aurel Turcuş din Timişoara, la lansarea cărţii lui Ion Bejenaru, care lucrase profesor într-o şcoală din Bucovina, pe drept constata că „aici este literatură şi o pricepere cu totul aparte”. Povestioarele sunt bine orânduite cronologic, se simte o dragoste extraordinară faţă de personal, ură faţă de duşman. Astfel de cărţi au mari influenţe asupra tineretului”. Pentru că fiecare nuvelă completează textul comentat de profesor, scriitorul Arcadie Suceveanu numeşte aceste nuvele „Lecţie de istorie”, deoarece fiecare text exprimă o idee, o învăţătură: ocrotirea mediului înconjurător („Lege nescrisă”); de ce Moldova dintre Prut şi Nistru, la sud, s-a numit Basarabia („Povestea lui Tudose Mocanu”)...
Poveştile din cartea „Basme din Bucovina” fac parte din cartea nescrisă, pe care bunicii o spun nepoţilor înainte de somn, conţinutul cărora îi învaţă să fie ascultători, să se compoarte frumos, să spună adevărul, să nu fie lacomi. În satul Dinăuţi (Noua Suliţă), satul natal al scriitorului-folclorist, în Proboteşti (Herţa), baştină soţiei Aneta, aceste specii au o circulaţie largă, practicată şi îndrăgită de toate vârstele, din copilărie, până la adânci bătrâneţe.
Patima de a înregistra creaţie populară Ion Bejenaru a preluat-o de la tatăl său, Toader, care în anul 1924, după demobilizarea din armata română, scrie „Drumbur Verde” şi „Stan şi vrăjitorul Caraciun” – unele dintre cele mai preferate basme în familie. Legendele, parabolele, basmele sunt îndrăgite pentru conţinutul care îndeamnă copiii să fie harnici, buni la inimă, ascultători şi să lupte împotriva răului.
Folclorul înregistrat de Ion Bejenaru n-a suferit schimbări esenţiale. Pe parcursul mai multor ani scriitorul a observat doar câteva atenuări făcute din motiv psihologic. Schimbările s-au impus din cauza că cele mai multe poveşti se spun copiilor în prezenţa lor sau înainte de culcare, seara. Să evite tulburările somnului, au fost schimbate elementele dramatice şi cele tragice.
Ultima care a lui Ion Bejenaru a fost „Folclor din Dinăuţi”. Fiind băştinaş, cunoscând bine oamenii de la faţa locului, Ion Bejenaru a căutat informatori de cele mai diverse vârste, folclorişti de diferite ocupaţii, precum şi intelectuali. Aceasta a permis ca folclorul înregistrat de Dumnealui să cuprindă o tematică bogată: obiceiuri familiare şi calendaristice, întruniri obişnuite (joc, şezătoare, clacă, cumetrie, nuntă), descântece, preziceri, legende istorice şi mitologice, din istoria satului Dinăuţi, fauna şi flora, poveşti şi alte învăţături.
Apreciind mult truda fostului meu profesor de şcoală, care a îmbogăţit literatura folcloristică bucovineană cu o carte atât de necesară şi valoroasă pentru toţi acei, care sunt captivaţi de creaţia populară, pedagogii de la instituţiile de învăţământ româneşti din regiune şi raion, nu pot trece cu vederea cuvintele de referinţă la carte a regretatului meu consătean, doctor, rector universitar, academician, distins Om politic şi de stat din Moldova Ion Borşevici, care a menţionat: „Mă bucur şi simt oarecare mândrie că datorită harnicului pedagog, scriitor şi folclorist, dotat cu mult har, Ion Bejenaru, multe din comorile populare ale comunei Dinăuţi scapă de nemiloasa uitare, căci folclorul nu îmbătrâneşte, ci se primeneşte şi se îmbogăţeşte mereu, rămânând izvor de viaţă, pururi nesecat”.
Consider, că este o mare apreciere şi recunoştinţă a realizărilor de creaţie ale neobositului orânduitor al slovei strămoşeşti – Ion Bejenaru.
E toamnă. Al 85-lea septembrie auriu ne aminteşte despre ziua de naştere a lui Ion Bejenaru. Anii zboară repede, ca păsările, trec şi nu mai revin. Totul pleacă în nonexistenţă, lăsând pe pământ numai dragostea, bunătatea, faptele noastre. Deci, fie ca în inimile oamenilor să-şi găsească pentru totdeauna adăpost faptele şi cauzele senine ale pedagogului, lucrătorului ştiinţific, scriitorului folclorist Ion Bejenaru.
Dumitru Ciupac
Sursa: Ziarul Cuvântul Adevărului din Noua Sulița

Citește și: Un an fără Ion Bejenaru

Comentarii