Mărioara, mama lui Ion Vatamanu


Mărioara Vatamanu, mama cunoscutului poet și savant Ion Vatamanu, s-a născut în 1920, de Sfânta Maria, în familia lui Leonte și a Anei Nicorici, țărani avuți din satul Costiceni, județul Hotin. Ea deseori spune că niciodată nu a plecat nicăieri din satul ei, dar a apucat să trăiască în trei țări diferite: s-a născut în România, apoi s-a trezit în URSS, iar acum își mângâie bătrânețile în Ucraina. A îndurat în viață multe greutăți: război, foamete, colectivizare, pierderi, dar pe toate le-a trecut cu fruntea sus și cu credința în Dumnezeu. Pe unicul său copil, Ion, l-a adus pe lume în sâmbăta Paștilor, într-o zi de 1 mai 1937, pe când avea doar 17 ani. A făcut tot posibilul, împreună cu soțul său, Ionică, să-i asigure feciorului posibilitatea să facă studii. A vândut cel mai frumos covor din casă pentru a-și trimite băiatul la Universitatea din Chișinău. Iar băiatul nu s-a mai întors, a rămas la Chișinău pentru totdeauna. Mama i-a purtat dorul prin toată viața. În casa ei din Costiceni, pe care râvnește s-a transforme în muzeu, are adunate toate cărțile de poezie ale fiului său. El a fost mândria ei. El și astăzi este mândria ei. Și durerea ei. Și dorul ei continuu. Ea îl păstrează în rugăciunile ei. În inima ei. În gândurile ei.

La anul, mama Mărioara va rotunji un secol - 100 de ani pe care îi duce în spate cu demnitate. În singurătate, își varsă lacrima și dorul cu versuri. Iată una dintre versificările Dumneaei din ultima lună de toamnă a acestui an.

Gheorghe Budeanu
Foaie verde busuioc,
N-am avut deloc noroc,
Un fecior am avut
Și pe-acela l-am pierdut.
Am crescut feciorul
Și i-am tot dus dorul.
A mers departe la-nvățat-
Scriitor a fost, savant,
A fost i deputat
Și pentru țară a luptat.
Cât a fost el pe pământ,
Toată lumea l-a iubit,
Dar de când el a plecat,
Toți l-au cam uitat.
Mama li nu-l va uita,
Căci e rupt din inima sa.
Și acuma el îi dus
În cer, la Domnul Iisus.
Și unde le plecat-a
Stau ușe prinse cu lăcata.
Nu poate sparge o fereastră,
Să vină la copii și la nevastă,
Și la mama-ndurerată,
Care stă, privind departe,
Poate îi aduce-o carte.
Îl așteaptă ca la vamă,
Poate o s-o strige: Mamă!
Și-l așteaptă ca să vie
Să-i spună o poezie.

Eu de-acu bătrână sunt,
Nu văd iarba pe pământ,
Că e verde sau uscată,
Cu lacrimile mele udată.
Câte lacrimi am vărsat, 
Facem o fântână-n sat.
O fântână pierdută, 
Dar Ion nu a venită.
Cine așa durere întâlnește
Nici doctorul nu-l lecuiește.

Să mă jelui și n-am cui.
Să mă jelui codrului...
Codru are frunza verde
Și pe mine nu mă vede.
Să mă jelui câmpului...
Câmpul are floricele, 
De mine nu-i este jele.
Să mă jelui drumului...
Drumul are mașini multe
Și la mine nu se uită.
Să mă jelui Domnului...
Domnul are cer cu stele
Care ard dorurile mele.

Și mă rog lui Domnul Sfânt
Să mă ia de pe pământ.
Domnul mă va întreba
Pe pământ cât am trăit,
Din cele bune, ce-am făcut?
Am făcut și rău, și bine,
Pe toate le iau cu mine...
Și nimeni nu m-o mai plânge, 
Decât fântâna cu roate,
Că apa nu i-o mai scoate, 
Și căsuța toată,
Că rămâne nemăturată...

Că așa-i dat omului,
Ca-n grădină pomului -
Primăvara înflorește,
Iar toamna se vestejește.
Toată viața se muncește,
Precum pe mare apa rece:
Se izbește din mal în mal
Și se duce, val cu val...

Mărioara Vatamanu
noiembrie 2019

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media