Îi mai auzim pulsaţia de dor a inimii…
La 9 august 2014, ceasul timpului a bătut cu
ecouri de jale şi luminoase amintiri nu numai pentru oamenii care i-au fost
dragi şi apropiaţi, din Costiceni, ci pentru toţi consângenii împătimiţi de
cuvântul matern. Se împlinesc 20 de ani de la moartea poetului şi savantului
Ion Vatamanu. Am impresia că parcă mai ieri am stat de vorbă şi m-am bucurat de
întâlnirea cu dumnealui, dar au trecut 20 de ani de când îl aşteptăm zadarnic
la baştină, căci nu mai este printre noi.
Trecând deseori pe lângă casa
părintească a regretatului Ion Vatamanu, nu mă lasă inima să nu intru pe la
bătrâna sa mamă, care a împlinit deja 92 de ani. De fiecare dată, mătuşa
Mărioara mă întâmpină cu un zâmbet blând, bucurându-se de vizita mea. Ne aşezăm
pe un scăunel în faţa casei, sub mărul îmbătrânit şi el, şi începem să depănăm
amintiri despre fiul ei Ion – veşnic viu în inima mamei. Mătuşa Mărioara
suspină, adumbrită de durere, atunci când evocă nevoile îndurate în timpul
celui de-al doilea război mondial. Dragostea nemărginită faţă de carte l-a
ajutat pe Ion să învingă toate greutăţile. Cu ochii înlăcrimaţi, mama
împovărată de ani îşi aminteşte cum, după absolvirea facultăţii, fiul i s-a
îndepărtat de casă, stabilindu-se cu traiul la Chişinău. Dorul a purtat-o de
multe ori spre capitala Moldovei. Dacă se întâmpla ca Ion să fie ocupat, să
aibă vreo şedinţă, o lua şi pe mamă-sa cu el. O prezenta cu sentimente de
mândrie prietenilor săi, colegilor de serviciu. Nu se ruşina de portul ei
ţărănesc, de mâinile ei trudite… Doar şi el, ajuns printre savanţi şi
intelectuali de cea mai aleasă marcă, a rămas pentru totdeauna fiu al
pământului, legat sufleteşte de oamenii de la ţară. Strunele inimii îi erau
mereu încordate la maximum. Când îl vedea cum lucrează până după miezul nopţii,
maică-sa îl sfătuia să se mai gândească la propria-i sănătate. El îi răspundea
cu o glumă, liniştind-o că nu trage în plug, ci înşiră cuvinte pe hârtie.
Din vorbă-n vorbă, adâncindu-ne în
amintiri, nici nu observăm cum trece timpul. La despărţire îi doresc gazdei
sănătate, iar ea, sprijinindu-se în toiagul bătrâneţilor, mă conduce până la
poartă, rămânând în singurătatea gândurilor. Depărtându-mă de această casă,
care e mica Patrie a poetului, şi de această mamă ce-i păstrează cu sacralitate
memoria, îmi răsar şi mie în inimă cuvinte învăluite în durere:
„Crunt i-a fost destinul,
Răpindu-i feciorul,
Înnegurată maica
Îi tot duce dorul”.
„Crunt i-a fost destinul,
Răpindu-i feciorul,
Înnegurată maica
Îi tot duce dorul”.
Zinaida Smochină-Rotaru
0 Comentarii