Comoara de Todor Nicolaevici




Comoara de Todor Nicolaevici
Trăia în satul nostru un om foarte sărac. Avea o nevastă bolnăvicioasă şi o casă de copii, care trebuiau hrăniţi, îmbrăcaţi şi încălziţi. Căutând să se descurce, începuse să care lemne din pădure cu spatele, atât pentru sine, cât şi pentru alţii.
Şi aşa, zi de zi, iarna şi vara. Stăruia din răsputeri să-şi vadă casa sătulă, să se aibă bine cu sătenii şi nimănui să nu-i fie dator. Aşa sărac cum era, oamenii îl stimau şi vorbeau de el numai de bine.
Dar de la o vreme înţelese că toate străduinţele şi zbuciumările sale nu-l scot din sărăcie. Munca devenea din ce în ce mai grea, copiii creşteau şi casa cerea în fiecare zi tot mai mult şi mai mult. De la o vreme începu să-l chinuie un gând:
-Oare de ce n-aş găsi şi eu o comoară, să scap de sărăcie, să fiu bogat, să am de toate? Măcar trei zile să huzuresc şi eu c-an poveste.
Aşa azi şi aşa mâine, şi această ispită pune stăpânire pe el. Unde nu merge, ce nu face, numai comori i se năzăresc.
Pierde pofta de mâncare, devine mofturos şi ursuz. Soţia, copiii, casa îi devin de nesuferit. Totul îl inerva, nimic nu-i era pe plac. S-a închis în el şi s-a izolat de toţi şi de toate. Toate încercările celor din jur să afle care-i pricina au fost zadarnice.
Într-o zi de primăvară, cu soare drăgălaş şi chemător, îşi ia toporul, ca de obicei, şi porneşte posomorât spre pădure. Nimic nu vede, nimic nu aude, şi numai o putere neînţeleasă îl îndeamnă să păşească tot mai repede. Urcă dealul, dar simţind că puterile-l părăsesc, încearcă să se întoarcă acasă. Se simte complet distrus, nu-i în stare să facă nimic. Pune toporul jos şi încearcă să se aşeze puţin şi el. Când deodată zăreşte în iarbă o învelitură. Înlemneşte ca lovit de trăsnet. Închide ochii şi-şi face semnul crucii.
-Ce-i cu mine? Am înnebunit! Sărmanii mei copii! Deschide ochii. Aceea ce a văzut îi la loc. Caută-n jur - nimeni.
- S-o ridic, să n-o ridic?
- S-o iau? Nu ! asta-i ceva prea din cale-afară!
Pe neobservate aruncă câteva frunze pe învelitură şi cu greu porneşte spre pădure, frământat de o mulţime de gânduri, unul mai straşnic decât altul:
-Dacă aceasta-i o facere de rău?Poate cineva mă ispitește. Dar dacă-i un dar de la Dumnezeu? Poate fi şi treaba lui michiduţă... el e mare meşter de a pune coada pe sufletele celor slabi de înger. Chiar sătenii mei mă pot pune la încercare... Dar poate fi şi o legătură de cârpe netrebuincioase, şi eu, nenorocitul, îmi frământ mintea cu fel de fel de închipuiri.
Şi aşa gând după gând îl apucă seara în pădure.
Se porneşte spre casă cu gândul:
-Dacă ceea ce-am văzut o să mai fie acolo, înseamnă că este pentru mine, dar dacă nu-i - nu-i pentru mine.
Întorcându-se spre casă, observă, parcă pentru prima dată, frumuseţile care-l înconjoară. Deodată se opreşte-n loc fără să vrea. Se uită-n jur, nu vede pe nimeni. Şi aşa tot căutând cu ochii, observă sub picioare legătura. Din nou frică şi frământări, fiori şi sudori. Nimeni în jur.
-Ce-i de făcut? Dacă cineva mă pândeşte, dacă-i o capcană?
Până la urmă hotăreşte să ascundă legătura mai cu nădejde şi-şi continuă calea spre casă.
Ajuns acasă, îşi priveşte copiii cu drag, spune câteva vorbe şi se culcă. Nevastă a observat ceva neobişnuit în ochii soţului, dar n-a zis nimic.
Noaptea soţul n-a închis un ochi, s-a zvârgolit, a oftat şi ge­mut. Înţelese nevasta că ceva nu-i curat la mijloc. Dimineaţa s-a sculat şi, fără să spună ceva, porni spre pădure.
Chinuit de coşmarurile nopţii, abia-şi trage picioarele. Mii de gânduri îi macină capul:
-Să fie cu adevărat o comoară sau o aruncătură murdară? Dar dacă-i o vrajă? Poate necuratul îmi pune sufletul la încercare? Dar dacă-i de la Dumnezeu?
Şi aşa, chinuit de gânduri, ajunge în dreptul ascunzişului, se opreşte, face o privire în jur şi zicându-şi „ce-a da Dumnezeu” se porneşte spre ascunziş.
Ajuns acolo, vede că totu-i la loc, dar se teme s-o ridice. Şi din nou gânduri, frământări, frică şi neîncredere...
În sfârşit se apleacă, o desface şi a încremenit. Era o traistă plină cu bani nou-noiuţi. încearcă s-o apuce, dar traista nu i se desprinde din mâini. Din nou chinuri şi frământări. Din această încurcătură îl trezeşte un strigăt din pădure. Revenindu-şi, se vede cu o traistă plină cu bani. După o sforţare sufletească îşi zice:
-Dacă aceştia sunt cu adevărat bani şi eu nu visez, înseam­nă că-mi aparţin mie. Şi dacă până acasă nu se întâmplă nimic, atunci sunt pentru mine. Poate s-a îndeplinit ruga mea de a găsi o comoară?
Zis şi făcut. Înveleşte banii, îi leagă de coada toporului, pune legătura-n spate şi porneşte spre casă. Numai dă să facă primul pas, şi de undeva aude un glas aspru şi apăsat:
-Nu uita trei zile!
Omul nostru a înlemnit. Şi încetul cu încetul începe să-şi reamintească de rugămintea sa: „Măcar trei zile să fiu bogat, să am de toate, măcar trei zile...”.
Şi-şi zice în gând:
-Măi, aici ceva nu-i curat la mijloc. Să nu fie amestecată codiţa celui împieliţat, parcă-l simt pe aproape.
Nu! Nu duc traista acasă, dar nici n-o arunc. Am trei zile, mă voi mai gândi.
Ascunde bine comoara, priveşte cu atenţie locul şi porneşte spre casă, punându-se în fel de fel de situaţii. Ajuns acasă, arun­că toporul şi fără nici o vorbă se răstoarnă-n pat. Toţi ai săi îl întreabă ce s-a întâmplat, ce-a păţit? Îi roagă să-l lase-n pace, că-i foarte obosit. Se întoarce cu faţa spre perete cu gândul la cele întâmplate. Şi cu cât mai mult gândea, cu atât mai mult se încurca. Nu vedea nici o ieşire reuşită. Tot aşa până către seară. Seara se porneşte să se sfătuie cu cineva ce să facă, să-şi deschidă sufletul. Dar pe drum îl apucă o frică neobişnuită, se întoarce acasă şi se culcă nemâncat.
De data aceasta adoarme, dar vede nişte visuri ciudate, de-l treceau sudorile. Se vedea într-un divan, înconjurat de o suită bogată, muzică, petreceri, ba şi necuraţi, care căutău să-l pună pe grătarul lui scaraoţchi, peste tot fum şi miros de carne arsă, smoală şi vaiete; ba-şi vedea copiii cerşind din poartă-n poartă, ba alte grozăvenii, una mai ciudată decât alta. Nevasta a înţeles că în sufletul lui se petrece ceva neobişnuit. Dimineaţa n-a răspuns la întrebările soţiei. Să mănânce a refuzat, a băut o înghiţitură de aghiazmă, mângâie copiii pe cap, se uită lung la soţie şi, fără a spune ceva, pornește spre pădure. Din nou gânduri despre gânduri, dar începe să observe frumuseţea ce-l înconjoară, cântecul păsărilor. Oamenii îl salută vesel, îl întrebă de una, de alta.
„Parcă toată lumea-i mulţumită, numai peste mine a dat ceva, numai mie mi-a venit în cap ideea aceasta blestemată de comoară. Toţi pot trăi ca toată lumea , dar eu fără comoară nu! Cu ce eu îs mai altfel decât alţii, de ce mie să-mi trebuiască mai mult ca altora? Şi când „acest mai mult” îi numai pentru trei zile. Dar după aceea? Şi dacă aş şti că această comoară-i de la Cel de Sus încă ar fi ce-ar fi, dar dacă nu-i aşa? Să mă vând de viu, de bună voie, necuratului? Cui îmi las casa şi copiii? De dragul cui? Şi pentru ce? I-am întrebat pe ei ce vreau să fac? Eu nu-s numai al meu, eu îs şi al lor.
Sunt sărac, dar om cinstit şi lumea mă stimează. Trăiesc greu, muncesc mult, multe nu-mi pot permite, dar oare este om pe pământ care spune că are de toate şi nu-i mai trebuie nimic? Omul n-are fund şi cât ar avea, tot mai vrea...”.
Şi tot aşa gândind, deodată simte că-i cade ceva foarte greu din spate. Ridică capul şi se vede pe locul unde a ascuns traista, îşi face semnul crucii cu limba şi, cam cu frică, porneşte spre ascunziş, cu gândul să ducă traista înapoi de unde a luat-o. Dar ajuns acolo îşi dădu seama că „comoara” dispăruse şi în jurul acelui ascunziş pământul era atât de frământat, de parcă zeci de mistreţi au scurmat aici. Se uită nedumerit la toate acestea şi, când a mai simţit miros de pământ ars, şi-a dat seama a cui e treaba asta. I-a mulţumit Celui de Sus pentru trezirea minţii, şi-a luat toporul şi pentru prima dată în viaţa sa se întoarse acasă fără lemne. Venind spre casă îşi tot zicea: „Comoară am vrut şi cât pe ce singur nu m-am transformat în comoară...”.
Acasă copiii îl întâmpină bucuroşi. Nevasta-i hrăneşte. Iar la întrebările nevestei şi copiiilor despre întâmplările din ultimele zile le-a răspuns: „Cândva am să vă povestesc o poveste cu o comoară”.
Todor Nicolaevici
(Auzită de la Parascheva Lupaştean din Suceveni, născută în anul 1884, fiica lui Petru Lupaştean şi a Măriei a lui Gheorghe Ion Lupu)
Zorile Bucovinei №.19 – 2 aprilie 2014

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media