Vântul și păpădia




Vântul și păpădia
Printre ierburile ce năpădiră poiana din toate părţile, era şi Păpădia, o fată subţirică şi sprintenă, îmbrăcată într-o rochiţă cu volănaşe la poale.
Şi, după cum era unica floare în poiană, credea că nu este alta mai frumoasă ca ea în toată lumea. Cum era tânără şi fragedă, mai purta şi o cununiţă de petale gal­bene, încât îţi părea că însuşi Soarele a coborât s-o coloreze după chipul şi asemă­narea lui.
Iată, cam aşa trăia şi gândea despre sine Păpădia şi tare mândră era că nu-i altă floare pe potriva ei. Se răsfăţa
în mijlocul poienii şi tot timpul se lăuda:
-Nu-i nimeni ca mine pe toată întinderea poienii. Şi nimeni să nu îndrăznească să se atingă de mine. Numai soarelui i-aş permite, dacă nu ar fi sus, pe bolta cerului...
Într-o zi, după cum nu prea avea ce face şi se desfăta la sânul verii, Vântul se împiedică de o tufă de sulfină, se poticni, şi fără să vrea, atinse Păpădia.
-Scuză-mă, domnişoară Păpădie, pentru neatenţia mea, zise el închinânduse până la picioruşul florii îndoit fie din pricina lui sau mai mult din pricina furiei ce a pus stăpânire pe întreaga ei fire.
-Neatenţie, zici? Mai degrabă eşti un needucat, care veşnic s-a învăţat să spună că e un distrat.
-Da, domnişoară Păpă­die, într-adevăr sunt cam distrat şi n-am crezut că-ţi voi pricinui atâta rău atingândute.
-Eşti un... uşuratic, s-a bâlbâit Păpădia plină de năduf.
-Nu e chiar aşa.
-Ba da, ba da!
Vântul, dându-şi seama că este o limbută, părăsi poiana şi, dus a fost, precum îi era meseria de hoinar, să cutreiere lumea în lung şi în lat. De câte ori îşi aducea aminte de cele înâmplate în poiană, zâmbea numai. Hotărâse să nu mai treacă pe acolo.
Trecuse vara. Venise alta în locul ei, cu salbe de flori, cu ierburi moi şi foşnitoare ca mătasa. Vântul, care se plimba în voia lui prin lumea mare, admirând aceste frumu­seţi şi distrându-se cu ele, fără să vreie, se poticni în mijlocul poienii de ceva.
-Scuzaţi-mădomnişoa..., dar rămase înmărmurit de uimire la ceea ce a văzut acolo.
În faţa lui, chiar în mijlocul poienii năpădite din toate părţile de un covor de iarbă tânără şi fragedă se pitise o arătare sură, cu straiele zdrenţuite de soare şi de ploi, cu un cap năclăit, pe care mai rămăseseră nişte rămăşiţe jalnice de puf.
-Dumneata eşti, domni­şoară Păpădie?
Capul arătării din faţa lui se ridică puţin în sus, abia clătinându-se în semn de răspuns.
-Vei fi cumva bolnavă.
-Aha..., abia de a putut desface buzele, în timp ce pleoapele, zdrelite şi ele, căzură peste ochi, ca două lespezi de piatră.
Văzând în ce stare jalnică se află Păpădia, Vântul a uitat pe loc de obida din vara trecută. Căuta în mintea sa vreun leac pentru biata făptură. Dar ca un făcut. Nu-şi amintea nimic salvator. Atunci l-a străfulgerat o idee: s-o răpună. S-a ridicat până în vârfurile arborilor din jurul poienii şi de acolo, de sus, s-a năpustit asupra Păpădiei. Puful năclăit din capul ei s-a împrăştiat în toate părţile, iar sungură a oftat adânc:
-O-o-of! Vântule, îţi mulţumesc...
-Pentru ce?
-M-ai uşurat de osânda unui rod întârziat prea mult. Ai grijă, te rog, de fetele mele...
Mai mult n-a izbutit să rostească nici un cuvânt. A închis ochii şi a trecut la cele veşnice.
Spre toamnă, când Vântul umpluse poiana cu paraşute de păpădie, un puf a căzut în mijlocul poienii. Speriat. îl rugă pe Vânt:
-Suflă-mă de aici!
-Dar de ce să te suflu de aici?
-Nu vreau să repet greşeala bunicii...
Bine, bine, a zâmbit Vântul luând paraşuta pe aripile sale ca să o mute în alt loc din poiană.
Simion Gociu
Concordia
 №.34 – 26 august 2011

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media