Secretul nemuririi de Aurelian Silvestru

Secretul nemuririi de Aurelian Silvestru

Moartea nu ştie de milă şi nu iartă pe nimeni niciodată. Mai multe popoare însă păstrează în folclorul lor legende ce pun la îndoială acest fapt. Ba chiar se povesteşte că pe undeva, prin ţinuturi neumblate, s-a păstrat un text (o rugăciune sau o incantaţie) care, atunci când este rostit, pune moartea pe fugă. Cine l-а scris? În ce limbă? Când? Unde? Ce reprezintă?

Nimeni nu ştie! Pur şi simplu, circulă diverse presupuneri menite să diminueze frica omului faţă de moarte: chipurile, şi ea se teme de ceva, şi ea poate fi „învinsă” de Cineva mult mai puternic...

Despre vechii daci - strămoşii noştri - se povesteşte că mureau râzând. A menţionat acest fapt părintele istoriei, Herodot, cu 500 de ani înainte de Hristos.

Studiind felul lor de a păşi în lumea de dincolo, mai mulţi filozofi s-au întrebat, în Antichitate, ce şoptea, oare, moartea la urechea dacilor în clipa când îi  lua cu sine, încât ci, în loc să fie
disperaţi şi îngroziţi, râdeau şi se bucurau ca de o veste nemaipomenită?

Misterul însă a rămas nedesluşit... În schimb, cu trecerea anilor, a prins rădăcini din ce în ce mai adânci credinţa că unii oameni cunoşteau nişte cuvinte salvatoare pe care şi le aminteau în clipa morţii ca pe un cod al vieţii şi le rosteau în şoaptă când dădeau ochii cu ea. Auzindu-le, moartea înţelegea că acelui muribund încă nu i-a venit sfârşitul şi, zâmbind enigmatic, îi întorcea spatele şi pleca în altă parte.

Aşa se face că unii dintre ei trăiau sute de ani şi doar când oboseau de prea multă singurătate transmiteau unui discipol acel secret, iar ei plecau de bună voie în lumea celor drepţi.

Când Ciuma Neagră a decimat, în Evul Mediu, aproape toată Europa, lăsând fară suflare oraşe întregi, cândva înfloritoare, dorinţa de a pune stăpânire pe misterioasele cuvinte care înfricoşau moartea a devenit atât de mare, încât foarte mulţi aventurieri au pornit în căutarea lor...

Legendele europene povestesc că unul dintre ei a străbătut o cale nemaipomenit de lungă şi, în cele din urmă, a poposit pe meleagurile noastre, unde locuia un sihastru atât de bătrân, încât, în tinereţea sa, se spune că fusese sfetnicul unui mare rege al dacilor. Acum, trăia într-o peşteră săpată în stânca abruptă a unui râu, pe care unii îl confundau cu Nistrul, iar alţii - cu Răutul.

Lăsându-şi alaiul de însoţitori pe mal, lângă piciorul stâncii, străinul a urcat cu mare greu în peştera sihastrului, unde s-a pomenit în faţa unui bătrân înalt, cu plete albe, care stătea sprijinit într-un toiag şi medita.

Distins şi grav, cu trăsături nealterate de veacurile pe care le trăise, el arăta ca un nemuritor celest.

-Ştiu cine eşti şi de ce m-ai căutat prin toată lumea, i-a spus el oaspetelui său.

-Atunci de ce să pierdem vremea cu vorbe inutile? a trecut străinul la atac.

Spune-mi, ce să-ţi ofer ca să-mi divulgi secretul?

-De ce aş face-o?

-Pentru că, după ce am străbătut atâta cale şi am pierdut atâţia bani, nu am de gând să mă întorc cu mâna goală.

-Înţeleg, l-а asigurat bătrânul. Însă tot de ce am eu nevoie îmi aduc păsările cerului. Aşa că nu văd cu ce ai putea răscumpăra dumneata această taină.

-Cu moartea! l-а ameninţat străinul, scoţându-şi sabia din teacă. Nu voi negocia nimic, dar te voi omorî... Ştiind că mori, dumneata vei rosti neapărat cuvintele din rugăciunea magică şi ele vor deveni, astfel, secretul meu.

Înainte să-şi termine vorba, aventurierul, fară pic de remuşcare, a străpuns cu sabia pieptul bătrânului sihastru.

Uimit de gestul lui, bătrânul nu s-a clintit din loc, ci doar l-а privit dojenitor şi a rostit:

-Ai trăit zadarnic, tinere, dacă până acum n-ai înţeles că nu Moartea este cel mai mare pericol, ci omul... care o aduce.

În clipa următoare, când cuvintele lui au ajuns la inima străinului, facându-1 să vadă ce mare e prăpastia dintre omul care moare şi omul care omoară, sihastrul l-а luat în braţe pe ucigaşul său şi s-a aruncat împreună cu el în hăul ce se căsca la gura peşterii...

Slugile aventurierului au alergat în grabă spre locul unde cei doi s-au prăbuşit, dar, când au ajuns acolo, se spune că n-au găsit decât trupul desfigurat al stăpânului lor.

Se mai spune că nişte păstori din partea locului care erau de faţă şi au văzut cum cei doi s-au prăbuşit în hău, la scurtă vreme după asta au auzit, din înalturi, strigătul victorios al unei păsări, iar când şi-au ridicat ochii spre cer, au zărit un vultur uriaş care cobora în pace către peştera sihastrului...

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag. 237-240