Brâncoveanu și influența sa asupra dezvoltării vieții spirituale a românilor

Constantin Brâncoveanu și influenţa 
sa asupra dezvoltării vieţii spirituale a românilor

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educaţie aleasă  pentru   acele  vremuri,  învăţând,  printre   altele,
greaca, latina şi slavona.
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Ţara Românească o perioadă de progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. Brâncoveanu a organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală națională, prin aportul tradiției răsăritene și a celei occidentale.
Principalele direcții ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost:
-întărirea rolului domniei;
-reorganizarea sistemului fiscal;
-promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.
În ce priveşte politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).
Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și unele greșeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârşitul său tragic şi la dezastrul familiei sale. Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de către ţarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliaţii lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu rușii, trimiţându-i țarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulţumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse. Tot în acel timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mișcare făcută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați (judeţul Prahova), aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi intrat în Ţara Românească, s-ar fi aliat cu ei; dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de către vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri, a trecut în tabăra țarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.
Deşi pe moment Brâncoveanu şi-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai putea avea dușmani puternici. Însă, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa sa. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule („Cetatea celor şapte turnuri”), iar toate averile sale i-au fost confiscate.
Pe 15 august 1714 a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei), precum şi cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.
La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului şi Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, pentru faptele sale sfinte şi înflorirea vieţii spirituale şi duhovniceşti ortodoxe din Ţara Românească. Prăznuirea lui se face pe data de 16 august.
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de „baroc brâncovenesc”.
Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Şcheii Brașovului. S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.
În 1689 l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitorul mitropolit, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărți românești, grecești, slave și chiar arabe, turcești și georgiene.
Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.
În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) şi biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.
Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie şi în conştiinţa naţională şi ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură şi anume prin apariţia Bibliei de la Bucureşti, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Ţării Româneşti, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești.
Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către mitropolitul Varlaam, s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi chiar arabă. 

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media