Răzbunarea primarului de Todor Nicolaevici

Răzbunarea primarului de Todor Nicolaevici
Odată un primar avea mare pică pe un sătean şi numai nu-i cădea ocazia să-l pună la punct. Ce nu făcea, ce nu învârtea cetăţeanul nostru, ieşea basma curată şi aceasta-l sufoca din ce în ce tot mai usturător pe primar. Zilele treceau, pofta de răzbunare dospea amarnic şi numai nu-i cădea momentul să-l „înveţe minte” pe obraznic. Şi deodată, ca din senin, un rău de gură îi şopteşte primarului că cetăţeanul cu pricina a pus să facă ţuică. Această veste l-a pus pe şapte cai pe primarul nostru. Aşteaptă ziua în care suspectul trebuia să scurgă (să fiarbă ţuica), face legătură cu miliţia şi aşteptă ca pus pe foc ziua răzbunării.
Zilele aşteptate aşa treceau de greu de parcă ieşeau din gura lupului. Aşa cu chiu şi vai ajunge şi ziua mult aşteptată: sună la miliţie, îşi cheamă doi lucrători şi cu o dispoziţie răzbunătoare, pe ascuns, pornesc spre casa pârâtului. Dau buzna în casă şi ca nişte vandali încep să răstoarne totul prin casă. Caută peste tot, dar ba­samacul nu-i şi pace. Când miliţianul a început să-şi strângă catrafusele şi să-şi ia
tălpăşiţa, neavând ce scrie, ce-i vine în cap primarului - întră în casa mare şi începe să răscolească patul aşternut frumos cu covoare şi perne. Aruncând totul de pe pat dă cu ochii de polobocul cu borhot (dospitură).
Bucuria primarului nu avea margini, mai ceva decât ar fi văzut-o pe maică-sa venind din mormânt. Întră ca un balaur în căsuţă, unde se găseau ceilalţi şi strigă ca un smintit: „Am găsit!”. Şi repede trimite după un vecin să fie ca martor ocular la cele găsite. Vine veci­nul, mai mult adus cu forţa şi înfricat. Împreună cu martorul toţi dau năvală în casa mare, unde se găsea polobocul cu borhot. Întraţi în casă toţi au rămas cu gurile căscate, ca la văzul unei minuni - în poloboc sta nevasta gospodarului scufundată până la gât. Toţi au luat apă în gură şi până la primărie n-au scos nici un cuvânt. Primarul de abia se ţâra în urma celorlalţi ca bătut de ciumă. La primărie încetul cu încetul şi-au revenit în fire şi totuşi au hotărât: procesul verbal să-l înainteze judecătoriei.
La proces femeia a ţinut-o una şi bună:
-Borhotul acela nu era pentru ţuică, ci pentru vindecarea oaselor. Aşa ceva mi-a recomandat o huţancă şi mie încetul cu încetul mi se face mai bine. Această procedură trebuie s-o repet cam şase luni. Tot satul ştie că eu de mică sufăr de boala picioarelor, iar medicina nu-mi ajută la nimic.
Spunând aceste cuvinte, femeia începe să ridice rochia tot mai sus şi mai sus ca să vadă toţi ce picioare are. Când judecă­torul a văzut, a cerut să dea rochia în jos, că în judecătorie nu se practică aşa ceva.
Aşa s-a terminat acest proces, neînţeles mai ales pentru primar. S-au întors toţi pe la casele lor - fiecare în felul lui.
Peste câteva zile, gospodarul nostru se întâlneşte, întâmplător, cu primarul şi-i spune:
-Domnule, primar! Să ştii ce ţuiculiţă mi-a ieşit din acel borhot, îţi lingi dege­tele, nu alta. Vină să-l probăm, să-ţi mai uşurezi răul de pe suflet.
Aşa s-au despărţit fiecare cu gândul lui.
Todor Nicolaevici
Suceveni, raionul Hliboca
Zorile Bucovinei
Înapoi
Înainte
Comentează aici

0 comentarii: