![]() |
Dacă ar fi să urmăm logica istoricului român Gheorghe I. Brătianu, ar fi nimeri mai întâi să citim cu maximă atenţie ce scriu vecinii noştri despre noi.
Unii istorici maghiari afirmă că în Transilvania valahii, (adică
românii) nu sunt acceptați înainte de secolele
XI-XII, aceștia venind din sudul Dunării sau din alte
regiuni ale lumii.
„Basarabia este leagănul istoric al lumii slave”, afirmă
unii istorici ruşi. Iar A. Jukovski, citându-l pe M. Lomonosov,
conclude: „Teritoriul dintre Nistru şi Prut, Siret, Suceava, Moldova şi
Bistriţa Aurie nu numai că era populat de triburi slave, dar şi
alcătuia centrul primului stat al slavilor răsăriteni”. Dacă Transilvania a fost ocupată de unguri cu mult înainte de
sosirea valahilor acolo, iar Basarabia, Bucovina şi chiar întreaga
Moldovă sunt zone rezervate slavilor, nu ne mai rămâne decât să trecem
Dunărea şi să ne căutăm baştina undeva în Peninsula Balcanică. Dar şi
istoricii bulgari resping categoric ipoteza formării poporului român pe
teritoriul actualului stat bulgar, spunând: „Leagănul primitiv al românilor s-a aflat în regiunile vestice ale
Peninsulei Balcanice, mai exact în zona situată pe
teritoriul Iugoslaviei de azi, în afara Croaţiei şi
Sloveniei”. Ilustrul balcanist Constantin Jiricek confirmă că: „Ţinuturile situate între munţii stâncoşi ai
Muntenegrului, regiunile învecinate Moraviei sunt patria cea mai veche şi mai stabilă a poporului
sârb”. Acest fapt e menţionat şi de către istoricul sârb Stoian Novacovici.
Iar nouă nu ne mai rămâne decât să ne nedumerim
cum aceeași regiune poate fi concomitent leagănul
istoric al două națiuni diferite, vorbind limbi cu totul
diferite, una slavă și alta romanică. Dar, poate au venit
românii din depărtări mai mari? Poate că din Grecia? Nu! Căci, conform
teoriei istoricului grec Cheranionopulos, românii din nordul Dunării sunt
daci, care şi-au însuşit vorbirea latină, iar aromânii din sudul Dunării
sunt greci care şi-au pierdut limba.
Așadar, dacă istoricii maghiari, ruşi, bulgari ne contestă istoria,
colegul lor grec se mulțumește să
nege obârșia sud-dunăreană
a românilor. Se naște atunci fireasca întrebarea: de
unde au venit românii? De unde a apărut acest popor, devenind dintr-o
dată atât de numeros, încât a putut să cotropească teritoriile tuturor
vecinilor săi? Să fie această enigmă încă nedezlegată? Hai să ne amintim
mai întâi de spusele lui I M. Kogălniceanu: „Dacă nu avem istorie, orice popor dușman ne-ar putea spune:
„Nu vi se cunoaște originea, şi nici numele nu este al vostru,
la fel ca şi pământul pe care locuiți”.
Românii au fost menționați în documente destul de târziu,
fiindcă neamurile pașnice nu intrau în câmpul de vedere al
celor ce consemnau evenimentele. Povesteau doar despre războaie,
deplasări masive de populație, care răsturnau ordinea
instalată și amenințau cu devastarea. Românii au fost un
neam sedentar, cultivator de culturi agricole și crescători
de animale, lată de ce
n-au reținut atenția istoricilor și cronicarilor
din vechime. Lucrul acesta l-a observat chiar cronicarul polon
Ioachim Bielski: „Multă vreme nu s-a auzit vorbindu-se despre acest neam, pentru că
stătea în pace și deoarece istoricii au
scris puțin despre dânsul”. Teritoriul din nordul Dunării, peste care valurile migratoare s-au
succedat timp de un mileniu, a fost marcat prin denumiri precum Gothia,
Gepidia, Avaria, Slavinia eţc. Ele amintesc
despre dominația directă sau
nominală a acestor populații migratoare
în spațiul dacic. Dincolo de aceste denumiri politice s-a
aflat, de fapt, populația băștinașă, statornică.
Populația daco-romană a rămas în permanența în
acest spațiu, păstrându-și numele, obiceiurile,
datinile și limba. Ea se menținea și pe
următoarele trei structuri etnice succesive:
1. coloniști romanizați, rămași în
Dacia după retragerea legiunilor romane, al căror număr este,
evident, imposibil de precizat;
2. prizonieri aduși de dincolo de
Dunăre de către războinicii germani, huni, avari sau slavi;
3. populația romanizată
din spațiul balcanic, în special locuitorii celor două
Dacii Aureliene, care trebuie să fi trecut Dunărea spre a fugi din calea
slavilor care se întorceau în Bulgaria.
Constituirea primelor structuri social-politice („țări”, cnezate,
voievodate), proces care continuă etnogeneza, a făcut ca românii să intre
în atenția cancelariilor și a cronicarilor. Din acea
perioadă s-au păstrat un șir de documente, care ne
atestă ca „vlahi”, „blahi”, „blaşi” etc.
Năvălirea populațiilor barbare - goți, huni, gepizi,
slavi, avari - a obligat populația daco-romană să se
concentreze pe teritorii mai ferite, în special în regiunea muntoasă
a Carpaţilor, în regiunea deluroasă subcarpatică, pe podişul Transilvaniei
sau pe podişul Moldovei, pe șesul cu vegetaţie abundentă al
Munteniei, pe câmpia fertilă a Banatului şi Crişanei, în zona
bălţilor de la gurile Dunării, de-a lungul văilor.
Cel de-al doilea mare val al populaţiei migratoare, dezlănţuit la
sfârşitul secolului al II-lea prin punerea în mişcare a maghiarilor şi
continuat cu năvălirea pecenegilor, uzilor, cumanilor şi tătarilor, care
au exercitat o dominaţie efectivă pe o parte însemnată a teritoriului
României de mai târziu (estul Munteniei şi Moldova), a întârziat cu mult
constituirea unor organizaţii politice puternice.
Curentul de trecere a populaţiei din ţinuturile româneşti intracarpatice
în cele de la sud şi est de Carpaţi a început încă în secolul al IX-lea,
odată cu supunerea Transilvaniei de către coroana maghiară. El a căpătat
amploare pe măsură ce relaţiile feudale câştigau teren, şi populaţiei
băştinaşe i se răpea dreptul asupra pământului şi libertăţii. Totuşi, în
Transilvania a rămas o mare masă a populaţiei, ceea ce a făcut ca în tot
cursul secolelor românii să constituie acolo majoritatea covârşitoare a
populaţiei. Cei care au emigrat, au găsit la sud şi est de Carpaţi, unde
dominaţia popoarelor nomade slăbea şi se destrăma, locuri pentru a
„descăleca” sate noi. Pe aproape întreaga întindere a regiunii
subcarpatice au luat fiinţă sate de „ungureni”, nume ce atestă
faptul că o mare parte a locuitorilor lor o constituiau românii veniţi din
Transilvania, foşti supuşi ai regatului Ungariei. Adăugându-se
populaţiei băştinaşe din Muntenia şi Moldova, românii veniţi de peste
munţi au constituit un adaos de putere la întărirea organizaţiilor
politice româneşti de aici, angajate în lupta împotriva dominaţiei
neamurilor nomade.
Arcadie Moisei
Almanahul „Țara Fagilor” 1995 pag. 86-88
Social media