Cine suntem și de unde ne tragem?

Cine suntem și de unde ne tragem?
Dacă ar fi să urmăm logica istoricului român Gheorghe I. Brătianu, ar fi nimeri mai întâi să citim cu maximă atenţie ce scriu vecinii noştri despre noi. Unii istorici maghiari afirmă că în Transilvania valahii, (adică românii) nu sunt acceptați înainte de secolele XI-XII, aceștia venind din sudul Dunării sau din alte regiuni ale lumii. 
„Basarabia este leagănul istoric al lumii slave”, afirmă unii istorici ruşi. Iar A. Jukovski, citându-l pe M. Lomonosov, conclude: „Teritoriul dintre Nistru şi Prut, Siret, Suceava, Moldova şi Bistriţa Aurie nu numai că era populat de triburi slave, dar şi alcătuia centrul primului stat al slavilor răsăriteni”. Dacă Transilvania a fost ocupată de unguri cu mult înainte de sosirea valahilor acolo, iar Basarabia, Bucovina şi chiar întreaga Moldovă sunt zone rezervate slavilor, nu ne mai rămâne decât să trecem Dunărea şi să ne căutăm baştina undeva în Peninsula Balcanică. Dar şi istoricii bulgari resping categoric ipoteza formării poporului român pe teritoriul actualului stat bulgar, spunând: „Leagănul primitiv al românilor s-a aflat în regiunile vestice ale Peninsulei Balcanice, mai exact în zona situată pe teritoriul Iugoslaviei de azi, în afara Croaţiei şi Sloveniei”. Ilustrul balcanist Constantin Jiricek confirmă că: „Ţinuturile situate între munţii  stâncoşi  ai  Muntenegrului,  regiunile  învecinate  Moraviei sunt
patria cea mai veche şi mai stabilă a poporului sârb”. Acest fapt e menţionat şi de către istoricul sârb Stoian Novacovici. Iar nouă nu ne mai rămâne decât să ne nedumerim cum aceeași regiune poate fi concomitent leagănul istoric al două națiuni diferite, vorbind limbi cu totul diferite, una slavă și alta romanică. Dar, poate au venit românii din depărtări mai mari? Poate că din Grecia? Nu! Căci, conform teoriei istoricului grec Cheranionopulos, românii din nordul Dunării sunt daci, care şi-au însuşit vorbirea latină, iar aromânii din sudul Dunării sunt greci care şi-au pierdut limba.
Așadar, dacă istoricii maghiari, ruşi, bulgari ne contestă istoria, colegul lor grec se mulțumește să nege obârșia sud-dunăreană a românilor. Se naște atunci fireasca întrebarea: de unde au venit românii? De unde a apărut acest popor, devenind dintr-o dată atât de numeros, încât a putut să cotropească teritoriile tuturor vecinilor săi? Să fie această enigmă încă nedezlegată? Hai să ne amintim mai întâi de spusele lui I M. Kogălniceanu: „Dacă nu avem istorie, orice popor dușman ne-ar putea spune: „Nu vi se cunoaște originea, şi nici numele nu este al vostru, la fel ca şi pământul pe care locuiți”.
Românii au fost menționați în documente destul de târziu, fiindcă neamurile pașnice nu intrau în câmpul de vedere al celor ce consemnau evenimentele. Povesteau doar despre războaie, deplasări masive de populație, care răsturnau ordinea instalată și amenințau cu devastarea. Românii au fost un neam sedentar, cultivator de culturi agricole și crescători de animale, lată de ce n-au reținut atenția istoricilor și cronicarilor din vechime. Lucrul acesta l-a observat chiar cronicarul polon Ioachim Bielski: „Multă vreme nu s-a auzit vorbindu-se despre acest neam, pentru că stătea în pace și deoarece istoricii au scris puțin despre dânsul”. Teritoriul din nordul Dunării, peste care valurile migratoare s-au succedat timp de un mileniu, a fost marcat prin denumiri precum Gothia, Gepidia, Avaria, Slavinia eţc. Ele amintesc despre dominația directă sau nominală a acestor populații migratoare în spațiul dacic. Dincolo de aceste denumiri politice s-a aflat, de fapt, populația băștinașă, statornică.
Populația daco-romană a rămas în permanența în acest spațiu, păstrându-și numele, obiceiurile, datinile și limba. Ea se menținea și pe următoarele trei structuri etnice succesive:
1.     coloniști romanizați, rămași în Dacia după retragerea legiunilor romane, al căror număr este, evident, imposibil de precizat;
2.     prizonieri aduși de dincolo de Dunăre de către războinicii germani, huni, avari sau slavi;
3.     populația romanizată din spațiul balcanic, în special locuitorii celor două Dacii Aureliene, care trebuie să fi trecut Dunărea spre a fugi din calea slavilor care se întorceau în Bulgaria.
Constituirea primelor structuri social-politice („țări”, cnezate, voievodate), proces care continuă etnogeneza, a făcut ca românii să intre în atenția cancelariilor și a cronicarilor. Din acea perioadă s-au păstrat un șir de documente, care ne atestă ca „vlahi”, „blahi”, „blaşi” etc. Năvălirea populațiilor barbare - goți, huni, gepizi, slavi, avari - a obligat populația daco-romană să se concentreze pe teritorii mai ferite, în special în regiunea muntoasă a Carpaţilor, în regiunea deluroasă subcarpatică, pe podişul Transilvaniei sau pe podişul Moldovei, pe șesul cu vegetaţie abundentă al Munteniei, pe câmpia fertilă a Banatului şi Crişanei, în zona bălţilor de la gurile Dunării, de-a lungul văilor.
Cel de-al doilea mare val al populaţiei migratoare, dezlănţuit la sfârşitul secolului al II-lea prin punerea în mişcare a maghiarilor şi continuat cu năvălirea pecenegilor, uzilor, cumanilor şi tătarilor, care au exercitat o dominaţie efectivă pe o parte însemnată a teritoriului României de mai târziu (estul Munteniei şi Moldova), a întârziat cu mult constituirea unor organizaţii politice puternice.
Curentul de trecere a populaţiei din ţinuturile româneşti intra­carpatice în cele de la sud şi est de Carpaţi a început încă în secolul al IX-lea, odată cu supunerea Transilvaniei de către coroana maghiară. El a căpătat amploare pe măsură ce relaţiile feudale câştigau teren, şi populaţiei băştinaşe i se răpea dreptul asupra pământului şi libertăţii. Totuşi, în Transilvania a rămas o mare masă a populaţiei, ceea ce a făcut ca în tot cursul secolelor românii să constituie acolo majoritatea covârşitoare a populaţiei. Cei care au emigrat, au găsit la sud şi est de Carpaţi, unde dominaţia popoarelor nomade slăbea şi se destrăma, locuri pentru a „descăleca” sate noi. Pe aproape întreaga întindere a regiunii subcarpatice au luat fiinţă sate de „ungureni”, nume ce atestă faptul că o mare parte a locuitorilor lor o constituiau românii veniţi din Transilvania, foşti supuşi ai regatului Ungariei. Adăugându-se populaţiei băştinaşe din Muntenia şi Moldova, românii veniţi de peste munţi au constituit un adaos de putere la întărirea organizaţiilor politice româneşti de aici, angajate în lupta împotriva dominaţiei neamurilor nomade.
Arcadie Moisei
Almanahul „Țara Fagilor” 1995 pag. 86-88

Comentarii