Toate-s vechi şi nouă toate.
(127 de ani de la trecerea în nefiinţă a Luceafărului spiritualităţii româneşti)
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă.
Tu rămâi la toate rece
* * *
Limba românească e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur pe când ea pare a nu fi  dat nimănui nimic. Dar metalul  aur ea  l-a tipărit  în  tiparul ei propriu şi e azi al ei pentru că tot poartă efigia ei neschimbată, neschimbabilă chiar. A o dezbrăca de averile, pe care economică şi chibzuită le-a adunat în mii de ani, însemnează a o face din împărăteasă cerşitoare.
* * *
Asta-i deosebirea între D-zeu şi om. Omul are-n el numai în şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. D-zeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc veşnic.
* * *
Oare să fie un popor atât de bătrân încât să fie pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câş­tigate în trecut în păstrarea elemen­telor educative ale istoriei române e rădăcina viitorului?
* * *
Nenumărate şi grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei naţii. Chiar un individ, până s-ajungă bine crescut, asigurat în esenţa sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a duce o viaţă demnă şi folositoare, de câte ajutoare nu are trebuinţă?! Dar încă o naţie întreagă, şi mai ales o naţie ca a noastră.
* * *
O, acest blestemat de timp, care e când lung, când scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune... Când aşteaptă cineva iarna la portiţa vreunui zăplaz pe drăguţa lui... - şi ea nu vine... şi aşteaptă... şi ea tot nu vine... ce-i timpul? O eternitate. Şi când citeşte cineva o carte frumoasă... mii de tablouri se desfăşoară pe dinaintea ochilor... ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vreodată un roman întreg în minute pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă ori o tinereţe întreagă?... în vis el poate avea într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om? Şi de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvârtesc împrejurul lui? Şi în câtă vreme? în şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi, într-adevăr, dacă un asemenea op inserează, nici bagi de seamă cât timp a trecut.
* * *
Pe noi, cari zicem că trăim şi ştim că vom muri, adică, pe om îl putem compara cu un luntraş care ştie bine că îl duce curentul fatalmente spre cataractă unde va fi zdrobit el şi luntrea lui. Şi totuşi luntraşul merge înainte, ba găseşte timp destul nu numai a admira natura, cerul şi pământul, ci, mai ales, pentru a face rău altora în calea sa.
* * *
E însă o amăgire că raţiunea este izvorul adevărului. Raţiunea este rezultatul cugetării multor secole. Ceea ce pentru noi e un adevăr absolut este numai rezultatul (poate relativ) de cultură a vremurilor trecute. O raţiune pretutindeni aceeaşi nu există. La un popor e-ntr-un fel, la altul într-altul. Ceea ce nouă azi ne pare drept şi firesc poate că peste două mii de ani va fi o stare de nedreptate, de lipsă de drept.
Mihai Eminescu