Viața Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare şi Sfânt

Viața Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare şi Sfânt

La 2 iulie, îl cinstim pe Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, purtătorul de biruință și apărătorul creștinătății.

Odrăslit din pământul Moldo­vei, măritul Voievod Ştefan cel Ma­re a fost numit şi cinstit din totdeauna de către poporul dreptcredincios: bun, mare şi sfânt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusința cu care a condus ţara cu dreptate, sfânt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creștinătăți şi zidirea unui mare număr de biserici şi mănăstiri.

Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 şi 1504. S-a năs­cut în anul 1433 la Borzeşti şi a plecat din această lume în 2 iulie  (15 iulie) 1504, la Suceava. A domnit 47 de ani, perioadă care nu a mai fost egalată în Istoria Moldovei. În timpul său, țara a dus multe lupte pentru independență împotriva Imperiului Otoman, Regatelor Poloniei, Ungariei.
     Mai multe dintre bisericile şi mănăstirile ridicate de el fac parte din patrimoniul mondial. Calitățile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității țării, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar, grație tradiției populare, a fost transformat într-un erou legendar. Figura şi perioada lui Ştefan au fost o puternică sursă de inspirație pentru scriitori români: Barbu Ştefănescu Delavrancea, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian losif, Nicolae Gane, Eusebiu Camilar, Adrian Păunescu.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit ”Athleta Christi„ (atletul lui Hristos), iar poporul l-a cântat în balade: „Ştefan, Ştefan, Domn cel mare/ Seamăn pe lume nu are/Decât numai mândrul soare!/ Din Suceava când el sare,/ Pune pieptul la hotare/ Ca un zid de apărare!/ Braţul lui fără-ncetare/ Bate hoardele tătare,/Bate cetele maghiare,/ Bate leşi din fuga mare,/ Bate turci pe zmei călare/ Şi-i scuteşte de-ngropare./ Lumea- ntreagă stă-n mirare,/ Ţara-i mică, ţara-i tare/ Şi duşmanul spor nu are!”.

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ținuturile, de la Carpaţii Răsărifeni până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau che­maţi, la solicitarea domnului, la „oaste”, în schimbul unor privilegii. Oastea mare a lui Ştefan era o „oaste de ţară”, la vremea aceea puţini fiind lefegii. Ţara era apărată de cetăţi precum Soroca, Tighina şi Cetatea Aibă, la Nistru, Cetatea Chilia la Dunăre, Cetăţile Hotinului şi Sucevei, la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar, pe Şiret, Cetatea Nouă a Romanului. 

Mol­dova era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie erau rare şi opoziţia boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi şi armeni să treacă prin Moldova, de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi in­vers, aducând din Orient miro­denii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase, iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ştefan să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care, după cucerirea Constantinopolului, la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih, îşi continua înaintarea spre inima Europei.

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este „din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei” a zidit 44 de mănăstiri şi biserici. Conform tradiţiei, după fiecare luptă câştigată ridica o biserică. După o domnie îndelungată, neobişnuită pentru acele vremuri, marele domnitor a închis ochii, ia 2 iulie (15 iulie) 1504. „Iară pre Ştefan Vodă l-au ingropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său”, scria marele cronicar Grigore Ureche.

În cursul domniei sale, Moldova a cu­noscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reu­şit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale.