Unele aspecte ale foametei din anii 1946-1947, în regiunea Cernăuți

„Pâinea era ridicată din poloage, din snopi, din clăi, de la batoze şi de sub îmblăcii, din cămări, hambare şi de prin poduri. „Achiziţionările” de pâine nu mai aveau sfârşit...”

În fiecare an, la finele lunii noiembrie, în Ucraina se desfăşoară acţiuni de comemorare a victimelor foametei din anii 1932 – 1933, care a secerat milioane de vieţi omeneşti. În aceşti ani, fiind în componenţa României, ţinutul nostru n-a fost supus acestei mari tragedii, organizate de către liderii fostului imperiu sovietic. Regiunea Cernăuţi a trecut, însă, prin foametea din anii 1946 – 1947, care a rămas ca o rană veşnic sângerândă în istoria meleagului mioritic de la poalele Carpaţilor.

Care au fost premisele acestei tragedii?

De la bun început e necesar să menţionăm faptul, că la 1 ianuarie 1941, numărul populaţiei din actuala regiune Cernăuţi atingea cifra de 875 mii de locuitori. Se ştie că, în anul 1941, în ţinut au avut loc două deportări în masă ale oamenilor de diferite naţionalităţi, incluşi de către autorităţile dictaturii staliniste în categoria „duşmanilor poporului”. Spre taigalele siberiene şi stepele pustii ale Kazahstanului au pornit eşaloanele morţii cu peste 20 de mii de vinovaţi fără vină, majoritatea cărora a rămas să-şi doarmă somnul de veci în neagra străinătate.

Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, bărbaţii care aveau dreptul să ţină arma în mâini sunt încartiruiţi în unităţile de luptă şi trimişi pe front. Mulţi au căzut pe câmpurile de onoare.

După 23 august 1944, odată cu  încetarea stării de război, mii de soldaţi români, originari din regiunea Cernăuţi, care scăpaseră cu zile din ghearele morţii, pe front, au fost dezarmaţi de către unităţile sovietice şi întemniţaţi în lagărele staliniste ale prizonierilor de război. Ei au lucrat ani în şir în diferite colţuri ale Uniunii Sovietice, contribuind prin munca lor silnică la restabilirea economiei socialiste. Mulţi s-au stins din viaţă în aceste lagăre.

Românii demobilizaţi, care au avut, totuşi, fericirea să se întoarcă la vetrele lor, sunt vânaţi de către zbirii regimului totalitar în toamna anului 1944, înrolaţi cu forţa în batalioanele sovietice de muncă şi trimişi la construcţia canalului care avea menirea să unească Marea Albă cu Marea Baltică. Mii de osândiţi au murit de foame, boli şi frig în ţinutul lacurilor Ladoga şi Onega.

Unii ucraineni erau încadraţi în componenţa Armatei Ucrainene de Răsculaţi, ducând o luptă aprigă împotriva autorităţilor sovietice. Mulţi au căzut în această luptă.

Alţi ucraineni au fost incluşi în rândurile Armatei Roşii, care îşi continua marşul său victorios spre Apus. N-au avut şansa să se întoarcă toţi acasă.

Astfel, populaţia regiunii Cernăuţi s-a micşorat în perioada anilor 1941 – 1944 cu mai bine de 300 mii de oameni - fiindcă la 1 ianuarie 1945 era constituită  din doar 565 de mii de locuitori. Satele au rămas fără braţele apte de muncă, deoarece numărul bărbaţilor a scăzut cu 64 %, adică au trecut în eternitate aproape trei sferturi din numărul bărbaţilor, indicat la 1 ianuarie 1941. Loturile de pământ au ajuns în seama bătrânilor, femeilor şi a copiilor, care le vor lucra după putinţa lor, cu mari greutăţi, fiindcă numărul cailor s-a micşorat cu 37 %. Desigur, recolta adunată în aceste condiţii a fost simţitor scăzută. 

Trebuie să menţionăm şi faptul că anul 1945 a constituit punctul culminant al epidemiei de tifos exantematic, care bântuia în ţinutul nostru şi care a secerat peste 27 de mii de suflete.

O influenţă negativă asupra recoltei din primii ani posbelici au exercitat şi condiţiile climaterice complicate. Toamna anului 1945 nu s-a bucurat de ploi abundente, necesare pentru fertilitatea solului. Iarna care a urmat a coborât pe meleagurile noastre cu puţină zăpadă. Primăvara n-a adus, nici ea, mult aşteptata schimbare spre mai bine. În decursul celor şapte luni ale anului 1946, a căzut doar 17 centimetri de precipitaţii atmosferice, constituind numai 42 de procente din cantitatea normală necesară. Recolta adunată în regiune oscila între 2,5 şi 3,5 chintale de cereale la hectar.

Gospodăriile ţărăneşti erau nevoite să predea statului o parte din recolta adunată - fiindcă în ţinut domnea sistemul cotelor obligatorii de livrare a cerealelor către stat, introdus de puterea sovietică. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu, datorită măsurilor drastice aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti, în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Persoana care, din diverse motive, nu putea să acopere cantităţile stabilite şi să le predea statului sub forma cotelor era încadrată din punct de vedere juridic în  categoria „sabotorilor”, fiind acuzată de subminarea economiei naţionale, şi aspru pedepsită - cu închisoare de la un an până la 10 ani, cu amendă, cu sechestrarea bunurilor imobile din gospodărie.

Bunăoară, Dumitru M. Pampuş, născut în 1910, în localitatea Boian, azi raionul Noua Suliţă, român, în 1946 trebuia să predea statului 1.946 kilograme de grâu, iar în 1947 – 1.135 de kilograme de grâu, 300 kilograme de cartofi şi 126 kilograme de fân. Este deferit justiţiei. În timpul procesului de judecată, ţăranul a declarat că în 1946 a fost secetă, pământul n-a rodit şi n-a avut posibilitatea să achite statului cota indicată. În 1947, a avut material semincer numai pentru un hectar, din cele cinci hectare şi jumătate de pământ care erau în posesia lui, adunând, de pe acest hectar doar un chintal de porumb. Declaraţia românului n-a fost luată în consideraţie de către judecător şi ţăranul va fi condamnat, pe data de 18 decembrie 1947, la cinci ani închisoare.

În anul 1947, pentru neachitarea la timp a cotelor obligatorii, organelor judiciare au fost înaintate 6.355 de dosare penale. Toţi inculpaţii au împărtăşit destinul lui Dumitru Pampuş.

Astfel, pentru a da statului cantităţile de produse prevăzute în carnetele de obligaţiuni, gospodăriile ţărăneşti erau constrânse să renunţe la cea mai mare parte, sau chiar la întreaga recoltă. Ţinutul nostru - cu pământ arabil fertil şi gospodării rurale consolidate în perioada interbelică, fiind impus sub administraţia sovietică la cote ruinătoare, este adus în pragul foametei.

Ca urmare a situaţiei catastrofale care s-a creat în ţinut, pe data de 20 august 1946 către Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliul de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene este înaintată o scrisoare, document semnat de Zeleniuk, primul secretar al comitetului regional al partidului, şi de Kolikov, preşedintele Consiliului Regional, în care conducătorii regiunii roagă să fie micşorat cu 200 de mii de chintale – dintr-un total de 435.760 chintale - planul de livrare către stat a produselor cerealiere. Conducerea Ucrainei Sovietice a reacţionat cu agresivitate la această scrisoare. În ţinut sunt trimişi 500 de lucrători ai Direcţiei de colectare a cerealelor din cadrul Ministerului Achiziţionărilor al Uniunii Sovietice, fiind împuterniciţi cu drepturi nelimitate. Însoţiţi de reprezentanţii organelor represive ale dictaturii staliniste şi de ostaşii batalioanelor de exterminare, călăii puterii sovietice au năvălit în satele din regiune.

Referindu-se la această nelegiuire, jurnalistul Gheorghe Frunză scria:

„Pâinea era ridicată din poloage, din snopi, din clăi, de la batoze şi de sub îmblăcii, din cămări, hambare şi de prin poduri. „Achiziţionările” de pâine nu mai aveau sfârşit. Prima dată veneau cote obligatorii, apoi urmau colectări în contul unor planuri de întâmpinare, „propuse” de „cei de sus”, mai departe urmau diferite „dări” din iniţiativa celor de pe teren. Iar la sfârşit, când se ajungea la rămăşiţele dosite pe undeva, continua teribila jecmăneală forţată – cu ameninţări din cele mai crude şi cu aplicarea pedepselor la tot pasul: bătăi, împuşcături, puşcărie, deportări şi câte altele din arsenalul NKVD-ului! Astfel, a fost ridicată toată pâinea de la săteni, până la ultimele boabe”.

Oamenii au rămas fără mijloace de existenţă, fiind lăsaţi în voia soartei. A început marea tragedie a ţinutului nostru, nimicirea în masă a populaţiei prin înfometare.

Maria Sucevan din satul Costiceni, raionul Noua Suliţă, mărturiseşte:

„Mi-am adus aminte cum în toamna anului 1946, în ograda noastră au dat năvală doi împuterniciţi ruşi, cărora lumea le spunea „striboci”. Erau însoţiţi de Andrei Lupoi, un om din satul nostru. Aceşti trei „eroi” ne-au luat toţi cartofii, tot grâul şi tot porumbul. Tata n-a putut suporta o asemenea tâlhărie şi pentru că s-a opus, a fost bătut crunt şi lăsat lat în mijlocul ogrăzii. Mama şi noi, cei patru copii, plângeam în hohote.

Foametea nu s-a lăsat mult aşteptată. Mama aproape că nu punea în gură nimic, dându-ne nouă ceea ce mai găsea prin casă, ca să ne scoată cumva din iarnă. Dar nu a putut sărmana rezista şi la 13 ianuarie 1947 a închis ochii, lăsându-ne fără mângâiere. A doua victimă a foametei organizate de „eliberatori” şi de regimul instaurat de ei a fost Liuba, surioara mea de trei anişori, care s-a stins din viaţă în luna iunie a aceluiaşi an.

Doamne, să nu mai vadă nimeni şi nici să nu mai ştie cum mor copiii de foame...

Îmi amintesc clar acele grozăvii. Tata şi cu fraţii erau duşi la Stanislav după jom, din care oamenii făceau turte şi le mâncau. Eu şi cu surioara Liuba muream în casă de foame. Nici nu mai pot să vă descriu prin câte chinuri am trecut!

Într-o zi Liuba mi-a spus:

-Eu mă culc şi nu ştiu dacă mă voi trezi, dar tu să nu mă uiţi. Eu m-am culcat pe alt pat şi am leşinat de foame. Puteam şi eu lesne muri, dar Dumnezeu mi-a dat zile ca să pot, în cele din urmă, să pot mărturisi prin câte am trecut noi şi tot neamul nostru din Basarabia şi din Bucovina în timpul foametei din 1946 – 1947.

Numai bunul Dumnezeu ştie câte zile am fost leşinată şi de cât timp a murit surioara mea Liuba, care începuse să se descompună în patul în care a decedat. Nu pot şti de unde şi cum a aflat felceriţa Lidia Cuciuc, care a venit în sat odată cu „eliberatorii”, s-a măritat la noi, şi a rămas să traiască şi să lucreze unde s-a oprit. Ea a venit cu căruţa şi cu sanitarii să strângă cadavrele, căci se temea să nu izbucnească vreo epidemie. Surioara a fost dusă la cimitir, iar eu – la spitalul din Noua Suliţă”.

În timpul foametei din anii 1946 – 1947, în regiunea Cernăuţi, conform unor date oficiale, au murit peste 17 mii de oameni. Când înfometații mâncau urzică şi lobodă, murind în chinuri cumplite, când înfometaţii ajunşi la culmea disperării îşi pierdeau minţile, unii transformându-se în canibali - fiindcă în ţinutul nostru au fost înregistrate, în iunie 1947, cinci cazuri de canibalism - Uniunea Sovietică a exportat în diverse ţări din Europa peste 2,5 milioane de tone de grâu. În felul acesta, statul sovietic îşi demonstra grija lui părintească faţă de propriul său popor!

Actuale rămân cuvintele mult regretatului Gheorghe Frunză, care a îndurat chinurile deportărilor staliniste şi ale foametei. Dumnealui menționa în 1995 următoarele:

„Fiecare popor, ba fiecare făptură omenească, îşi are Golgota sa. Golgota noastră, a românilor din nordul Bucovinei, au fost sovieticii. Crucea ce ne-au pus-o pe umeri s-a dovedit a fi mult prea grea pentru a fi purtată atât amar de timp. Sute de mii de semeni de-ai noştri au fost striviţi de acea presiune insuportabilă. Povara crucii de suferinţe aruncată pe spatele nostru, cununa de sârmă ghimpată cu care ne-au „împodobit eliberatorii” în iunie 1940, au rămas însoţitoarele destinelor noastre pentru multe decenii şi ne tot aduc la „aniversări”, de rea pomină, „dăruite de fratele mai mare binevoitor”.

Petru Grior,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media