Luna mai - luna dedicată lui Ion Vatamanu

Luna mai - luna dedicată lui Ion Vatamanu
Să-mi repete graiul, chipul,
Peste ani şi peste vreme,
Într-o umbră, într-o urmă
Ce-am lăsat-o în poeme.

La 1 mai a.c. Ion Vatamanu ar fi împlinit 77 de ani. Spunem ar fi împlinit, dacă vârsta poeziei sale n-ar fi fost una mereu tânără în căutare de ideal şi frumos. Coborând din munţii Bucovinei, Ion Vatamanu a fost un deschizător de drumuri în poezia românească, un inovator şi un cavaler al metaforei. 
       În fiecare an ziua de 1 mai este o dată însemnată, care nu se poate trece cu vederea. Ion a fost nu numai un poet renumit, dar şi o persoană de o rară frumuseţe sufletească. Dumnealui cu adevărat e mândria noastră, ne-a proslăvit satul, neamul, şcoala, care din anul 1997 îi poartă numele pe bună dreptate.
Ion Vatamanu a fost atât de mult al pământului şi atât de mult al oamenilor de la ţară, până la ultima bătaie a inimii. S-a cam grăbit cu traiul, trecând în lumea celor drepţi, dar ne-a lăsat ca amintire poezia sa melodioasă. Casa părintească, de unde şi-a luat zborul spre dimensiunile creaţiei, se află vizavi de şcoală.
Acest colţişor de inspiraţie mereu va păstra suflarea poetului prin cărţile apărute în anii lui de viaţă şi după moarte.
S-a născut Ion în Bucovina
S-a născut Ion în Bucovina
Plai slăvit în versuri şi în cânt,
De aici i se trage rădăcina,
Din pământul acesta blând şi sfânt.
Ion a fost ca o frunză,
Ce s-a desprins din copac,
Vântul l-a mânat departe
De-al lui iubit meleag. 
Cât de mult tânjea poetul
După Ţara lui de Fag,
Nu-şi uita el nici măicuţa,
Care-l aştepta în prag.
El a fost, dar nu mai este,
S-a revărsat din versul lui
Un izvor de dulci cuvinte
În matca pământului.
Ion – poet bucovinean
Şi-a iubit portul şi graiul,
Şi-a cântat străbunul neam,
Scumpa baştină şi plaiul.
A scris poeme frumoase,
A plecat şi ne-a lăsat,

Versuri şi gânduri duioase,
Despre al nostru mândru sat.
El s-a stins subit din viaţă
Ca frunza ruptă de pe fag,
Ca un scurt apus de soare
Pe al nostru drag meleag.

Vatra părintească
Vatra părintească

Mereu îi duce dorul,
Iar măicuţa bătrână
Plânge şi suspină.
Un fecior ea a avut
Şi pe acela l-a pierdut,
Moartea nemiloasă
L-a răpit de lângă casă,
Şi a rămas biata în tristeţe,
Fără sprijin la bătrâneţe.
Plânge ea sărmana,
Că fecior nu mai are,
Iar faţa-i brăzdată
În lacrimi de sare.
Zinaida Smochină-Rotaru

Comentarii