Alexandru cel Bun - Un muşatin în toate

Alexandru cel Bun - Un muşatin în toate

strada Alexandru cel Bun din Cernăuți

În galeria de domnitori pe care i-a avut de-a lungul istoriei sale zbuciumate Moldova, poporul i-a preamărit cu diferite epitete pe voievozii săi, zicându-le, unuia - cel Mare, altora - cel Viteaz, cel Cumplit sau cel Bătrân şi numai unuia dintre ei i-a zis, şi pe bună dreptate, cel Bun. E vorba Alexandru, fiul lui Roman I Muşat şi al doamnei Anastasia, care s-a urcat pe tronul ţării în anul 1400, cârmuind Moldova timp de 32 de ani cu multă înţelepciune şi blândeţe. Grigore Ureche va scrie în letopiseţul său că „Acest Alexandru Vodă multe lucruri bune au făcut în ţară”, căci dânsul fiind „mai întreg şi mai cu minte decât cei trecuţi înaintea domniei lui... socotit-au şi la această ţară”.

Alexandru cel Bun a căutat să se pună în legături de prietenie cu toate ţările învecinate Moldovei, el nu s-a avântat în războaie, ci a cercat să aplaneze eventualele conflicte în mod paşnic. A afirmat independenţa ţării sale, făcând numele Moldovei tot mai cunoscut în Europa, el, cum zice Miron Costin, domnind în Moldova vremii lui „asemenea unui rege”.

Ţara devine înfloritoare şi, precum arată cronica, „s-a umplut cu lume”, pe vremea voievodului Moldova trăind în pace, locuitorii ocupându-se cu plugăritul, cu păstoritul, cu comerţul şi mai puţin cu „lucrul războaielor”. Deşi Alexandru cel Bun nu uită de cetăţile moldoveneşti, pe care, cum menţionează acelaşi Miron Costin, le-a ridicat „din ruinele cele vechi şi a înălţat şi Ţara lui în rânduială şi cu puteri înfloritoare”.

Dimitrie Cantemir scrie că Alexandru I, ce-i zice Cel Bun...este acela care cel dintâi a făcut cunoscut strămoşilor numele, până atunci puţin ştiut, al moldovenilor”.

AlunCi Moldova cunoaşte, se pare, cea mai lungă perioadă de tihnă din istoria sa, devenind cu adevărat independentă, hotarele ei fiind mai sigure şi întregite. Se dezvoltă oraşele. Cetatea Albă devine cel mai important port al Moldovei, având pe timpul lui Alexandru cel Bun o populaţie de peste zece mii de locuitori, fiind cel mai mare oraş al ţării. Aici, în primii ani de domnie a voievodului, se bătea chiar şi monedă, cetatea avea pârcălab domnesc, strajă şi o flotă domnească, ce întreţinea legături comerciale cu diverse oraşe din bazinul Mării Negre şi nu numai. Ştefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, din motivul bunei reputaţii de care se bucura acest oraş, şi-a avut o vreme reședinţa voievodală la Cetatea Albă, astfel că mulţi călători şi cronicari străini îi zic chiar „capitală a Ţării Moldovei”.

Un rol important în viaţa economică îl deţinea pe atunci şi Chilia, port pe Dunăre, unde Alexandru Vodă aşezase şi o garnizoană în cetate.

Alexandru cel Bun devine stăpân al teritoriului de la gurile Dunării, care aparţinuse până către 1426 voievozilor Basarabi ai Ţării Româneşti şi care se va numi până la 1812 Basarabia, denumire extinsă după acest an întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.

Sporeşte populaţia orăşenească, din contul ţăranilor care se mută la oraşe, acestea fiind mai bine apărate.

Târgurile sau oraşele aveau în jurul lor câte un ocol, ce cuprindea şi el mai multe sate. Ocolul era condus de un şoltuz, ajutat de câte 12 pârgari, aleşi de târgoveţi, care îndeplineau diverse funcţii.

Codrii se umplu cu vânat, în pădurile Moldovei putea fi întâlnit zimbrul, ursul, lupul, cerbul, căprioara, viezurele. Râurile sunt pline cu peşte. Poienile din păduri sunt populate de prisăci. Codrii suni de lemn priincios pentru construcţia de case. Viţa de vie, sălbătăcită de desele incursiuni ale străinilor, începe şi ea să fie îmblânzită. Meiul şi secara, orzul şi grâul, ovăzul şi trifoiul, inul şi cânepii unduiesc verile pe câmpurile ţării nestingherite decât de secera celora care le-au semănat. Ici-colo sunt defrişate păduri falnice pentru a mări suprafaţa semănăturilor sau pentru a întemeia sate.

Pe albiile râurilor sau pe dealurile întretăiate de vânturi, morarii îşi aşază morile lor, care macină mălaiul şi secara.

Sătenii, prin sate, se folosesc de râşniţe, confecţionate din pietre rotunde de râu.

E cunoscut departe de Moldova vinul de la Cotnari...

Ca şi livezile, în care creşteau nucile, merele, perele, prunele sau caisele moldoveneşti...

Ca şi aurul şi argintul, care se extrăgeau la Baia, ca şi sarea de la Târgul Ocna sau Vrancea, căutată de negustorii străini, ca şi păcura de la Câmpulung Moldovenesc, ce se folosea la ungerea osiilor de care. Ca şi celelalte comori şi averi ale Moldovei de atunci, pe care locuitorii ţării învăţau a le folosi...

Mihai Eminescu, marele nostru poet, visa timpul lui Alexandru cel Bun, unicul din istoria zbuciumată a Moldovei în care şi-ar fi dorit să trăiască. El zice astfel în „Sărmanul Dionis”: „Dacă aş pute şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu, până în acea fază a emanaţiunii lui, care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun, de exemplu...”

Alexandru cel Bun şi-a cârmuit poporul cu dragoste şi blândeţe, ţara având spor în toate. Atunci iau naştere în Moldova școlile de caligrafi, de meşteri zugravi, de cântăreţi, cunoscute mai apoi în toată lumea ortodoxă.

Deşi a fost un domn paşnic, Alexandru a avut o armată puternică, bine organizată, menită să apere hotarele ţării de orice fel de cotropitori. În 1410, când relaţiile dintre Polonia şi Ungaria se înrăutăţiseră, iar craiul Sigismund de Luxemburg acordă ajutor teutonilor împotriva polonilor, visând să anexeze din nou Moldova la Ungaria, Alexandru cel Bun, bănuind aceste dedesubturi, îşi trimite oştile sale în ajutor leşilor. Înainte de lupta de Griinwald, care avu loc la 15 iulie 1410, cel puţin cinci mii de călăreţi moldoveni, conduşi de spătarul Coman, se şi aflau în tabăra polonă, zicem cel puţin, deoarece cronicile prusene vorbesc despre „de la 20 mii până la 200 mii moldoveni” participanţi la bătălie.

Armiile teutonilor suferă o înfrângere zdrobitoare. Ea se datorează în bună parte şi oştenilor sosiţi din Ţara Moldovei, care au luptat împotriva cavalerilor teutoni - înveşmântaţi în armuri, zale şi coifuri de fier şi înarmaţi cu suliţe oţelite - cu ghioage şi arcuri cu săgeţi, cioplite din codrii noştri.

Cronicarul polonez Ian Dlugosz descrie astfel acţiunile românilor moldoveni în această bătălie: ei „descalecă cu uşurinţă cum e firea şi datina acestui neam, acoperiţi de frunze şi crengi (adică mascaţi ca să nu fie observaţi de departe - n.n.), şi se luptau pe jos. Cavalerii (teutoni) se încumetară a se lua după ei, pentru a-i nimici”. Atunci, spune cronicarul, „moldovenii slobod de la adăpost sigur săgeţi care curg ca ploaia. Fruntea duşmanilor se goleşte, rămân răniţii care sunt prinşi, ceilalţi fug. Triumfători, cu pradă şi cu prinşi se întorc trimişii lui Alexandru”.

Alexandru cel Bun a ştiut să-şi ţină ţara în pace. Dar el a dat dovadă de geniu militar, chiar fără să se fi prea avântat în războaie. Astfel, după ce cucereşte cetatea Chiliei de la munteni, ca s-o poată apăra, el închide gura braţului Chilia bătând pari uriaşi pe cursul Dunării, ca nici o corabie duşmană să nu poată           urca pe râu în sus întru a se apropia de cetate.

Respinge două tentative, una în 1429 şi alta în 1430, ale lui Dan al II-lea, domnul Ţării Româneşti, care voia să-şi recucerească însem­natul port al Chiliei.

În 1420 reuşeşte să respingă de unul singur cu oastea sa un atac masiv al turcilor, care asediaseră cu o flotă puternică Cetatea Albă.

Câţiva ani după bătălia de la Grunwald, când regele Polo­niei se împacă cu regele Ungariei, printr-un tratat secret semnal la Lublau, aceştia hotărăsc să împartă Moldova între ei, unul să-şi ia o bucată, iar celălalt alta, hotar între ele urmând să fie „pădurea cea mare numită bucovina”, care tăia ţara în pieziş.

Dar Alexandru găseşte ieşire din situaţie: se apropie şi mai mult de Polonia şi axa e dezechilibrată.

În 1415 primeşte vizita regelui Vladislav Jagello la Sneatin, cetate din Pocuţia, pe care domnul Moldovei o considera a sa. Își promit ajutor reciproc „împotriva oricărui duşman”.

Pe timpul acestui voievod se dezvoltă comerţul. Marele Drum Moldovenesc, cunoscut în toată Europa, făcea legătură între orașul Danzig de la Marea Baltică, traversa Polonia pe la Lvov, ca să ajungă pe la Şiret până la Dunăre, iar de aici se îndrepta prin Chilia şi Cetatea Albă până la Caffa (Feodosia de azi), făcând de fapt o punte între ţările nordice şi Crimeea.

În acele vremuri vechi iau fiinţă în Moldova primele biblioteci. Ele puteau fi alcătuite şi dintr-o singură carte, „biblioteca” însemnând iniţial locul unde se păstrau cărţile. În acele vremuri monahii parcurgeau mii de kilometri pe jos - până la Athos, muntele sfânt din Grecia, până departe în Rusia ori Serbia, doar ca să copie o carte pentru biblioteca mănăstirii sau pentru a împru­muta anumite manuscrise de copiat.

Mormântul lui Alexandru cel Bun în cadrul
Mănăstirii Bistrița

Întâiul mitropolit cunoscut al Moldovei, Iosif  I Muşat, într-un document de la 7 Ianuarie 1407 dă dispoziţie ca la mănăstiri pe lângă celelalte averi, să fie îngrijite şi „cărţile”.

Alexandru cel Bun cumpără manuscrise preţioase de la Athos și Constantinopol pentru Moldoviţa, dar şi pentru alte mănăstiri ctitorite de el, între care s-o fi aflând şi Căpriana, locul unde a trudit asupra cărţilor Chiprian şi unde acesta a scris lucrarea sa „Jitia şi viaţa cuviosului nostru părinte Varvar, cel izvorâtor de mir, care s-a trudit în muntele Pelagonez”, una dintre primele din istoria literaturii vechi româneşti.

Pe timpul monahului Chiprian, la Neamţu, considerată mănăstire domnească, se afla celebra şcoală de miniaturişti, copişti şi traducători, care-şi zicea „de corectă traducere”, a lui Gavriil Uric, care ne-a lăsat de-a lungul întregului secol numele a peste 20 de copişti.

Tot pe atunci la Neamţu e înfiinţată o bibliotecă, completată din cărţi alcătuite cele mai multe chiar în atelierele de acolo, considerată în evul mediu „Biblioteca Moldovei”.

Alexandru cel Bun, îngrijindu-se de starea culturală a ţării, a zidit ctitorii, a cumpărat cărţi, a organizat primele biblioteci în Moldova, a iniţiat şcoli, a adus profesori pentru acestea de la Athos şi Constantinopol.

El a făcut să înflorească în ţară artele, să se scrie cărţi, să se alcătuiască pomelnice şi letopiseţe, să se ilustreze manuscrise, să sporească numărul ştiutorilor de carte.

Domnitorul ştia să semene încredere în sufletele boierilor săi, dar şi în cele ale oamenilor de rând.

Poporul i-a zis în semn de recunoştinţă „cel Bun”, fiindcă şi-a lăsat nume bun urmaşilor, fiindcă a fost bun cu ţara şi locuitorii ei, fiindcă a trăit în dreptate, îndemnându-şi supuşii să-i urmeze exemplul.

Aşa i-au zis contemporanii, aşa-i zic urmaşii, aşa-l vor ştie secolele pe cel care şi-a iubit ţara ca pe o icoană, apărând-o şi înveşnicind-o cu faptele sale - Alexandru cel Bun.

Nicolae Dabija: În căutarea identității

Chișinău (2002) - Pag.66-76

La fel citește: Alexandru cel Bun - Cel mai înțelept şi tolerant domnitor român