„Ea scrie ca și cum cântă...” - versurile și desenele doamnei Sofia Vicoveanca

„Ea scrie ca și cum cântă...” 
versurile și desenele doamnei Sofia Vicoveanca


Rugăciune
Doamne, nu demult vedeam
Mugurii plesnind pe ram;
Vedeam şi mă minunam,
Liniştea-n adânc găseam.

M-ai făcut, Doamne, s-aud
Primele păsări cântând,
Ascultând, îţi mulţumeam
Pentru dorul ce-l primeam.

Primele raze de soare,
Primele flori, pe răzoare,
Le prindeam toate-ntr-un smoc,
Fiindcă mi-aduceau noroc.

Doamne bun, m-ai pedepsit,
Prea la multe am râvnit.
Soarele-i ascuns de nori,
Florile sunt reci ninsori.

Mă rog, Doamne, de poeţi,
Greu e sufletul gol să-l porţi,
Mă iartă, mă lecuieşte,
Că în tine am nădejde!


Ce îi dorul?
După unii, doru-i floare
În culori îmbietoare,
Cu miresme-mbătătoare
Şi la gust otrăvitoare.
Este doru-otrăvitor?
Este că de ce îi dor!

Alţii zic că-i foc şi pară,
Că-n adânc ţi se strecoară,
Ţe-ncălzeşte, te-ameţeşte,
Te arde pân' te scrumeşte.
Este dorul arzător?
Este - altfel n-ar fi dor!

După alţii-i sete-aprinsă,
De nici un izvor nu-i stinsă,
De-ai tot bea, pân-ai muri,
Setea n-o poţi ostoi.
Este dorul însetat?
Este - că-i un răsfăţat!

După mine-i boală grea,
Zaci şi te usuci de ea,
N-ai nici somn şi-ntruna plângi,
Pe picioare te usuci.
Este dorul boala grea?
Este – c-am zăcut de ea!

De-aș boli și-aș arde toată,
Fără dor îs ca și moartă!
Nu-mi pasă
De sunt la drum, mă sfătuiesc
În gând cu tine. Mă sfădesc,
Dacă ceva nu-mi prea convine
Şi câtă linişte găsesc
Că eşti cu mine!

Şi câte nu punem la cale?
Dar câte nu îţi povestesc?!
Şi râd, că-s fericită tare,
Şi uit c-ălături mai sunt care
Pe-acelaşi drum călătoresc.

Nu-mi pasă, că doar sunt cu tine,
Ce ştie lumea despre noi?
Se tot întreabă: Mi-o fi bine?
Că râd, apoi să plâng îmi vine,
N-o bag în seamă, nu-i cu noi!

Dar numa-n gând, în gând şi âtât,
Altminterea, ne ştim puţin.
Habar n-ai tu, n-ai bănuit
C-atâtea-n mine ai stârnit
Şi-acum mi-i sufletul preaplin!




Fraţilor mei
Fraţii mei iubiţi, anume
Că ne tragem dintr-un neam,
Eu vă port dorul prin lume,
Nu ne-am mai văzut de-un an.

M-aţi primit cu flori şi lacrimi
Într-o toamnă ruginie,
Ne-am spus dorul, greu, de patimi,
Şi dureri de-un veac, se ştie...

V-am adus balada calmă
Cu arome din adânc,
Ne-am pus sufletele-n palmă,
Mi-amintesc şi-acum şi plâng.

V-am cântat cu foc aleanul,
Chiar dacă m-aţi blestemat,
Să ard ca spicul, ca paiul,
Să fiu scrum de vânt purtat.

Mă-nchin bătrânelor altare
Şi mă tot rog cu glasul mut
În mănăstirile în care
Aceiaşi Domni noi i-am avut.

Să avem cu toţii parte,
Cum Vodă Ştefan şi-a dorit,
De pace, linişte, dreptate,
Să fim acelaşi neam unit!

Mă tot întreb...
Mă tot întreb şi nu-n zadar
Unde-a găsit atât amar
Arcuşul unui lăutar?
Când strunele încep şi plâng
Simt că mă rup, simt că mă frâng
Şi ard în jar...

Cum bahrina-n salt uşor
Şi-apoi în dans ameţitor
Mă face s-ameţesc, să mor?
În dansul ei e-atâta suferinţă,
Amar, trădare, năzuinţă –
Şi plâng de dor...

Cum pictorul ştie s-adune
Toate culorile din lume
Să-mi bucure ochii anume?
Cu flori de toamnă, primăveri,
Cu ale iernii reci tăceri
Şi albe brume...

Şi cum poetul, într-adins,
Poate stârni hohot de plâns
Prin focul dorului aprins?
În versul lui e-atâta jale,
Durere, ură, foc, iertare
Şi dor nestins...

Şi câte nu-s pe astă lume
Să-ţi bucure sufletul anume,
Când simţi urâtul lângă tine?
Totu-i să poţi, să vrei, să simţi
Aceste rare frumuseţi
Pe astă lume...

Aş vrea să fiu
Aş vrea să fiu doar o scânteie,
Să aprind focul zorilor
Şi aş ruga vântul s-adie
Ca să nu m-aprind, să mor;
Că aş mai vrea s-ascult, în noapte,
Glasuri de privighetori,
Pădurile cu-ale lor şoapte,
Zbuciumul izvoarelor;

Să simt cum roua-n valuri dese
Sărută fiecare floare,
Parcă-s la altar mirese
Smerite-n binecuvântare;

Să mai văd cum se destramă
În lumina crudă, deasă,
Aburii uşori, de scamă...
Şi-apoi pot muri. Nu-mi pasă!

Aţi râs vreodată printre lacrimi
Aţi râs vreodată printre lacrimi
Ce s-au oprit şi stau în gât?
De le-aş lăsa să cadă-n valuri,
Aş îneca cu-amare gânduri
Întreaga lume pe pământ.

Când norul lacrimilor strânse
Sugrumă şi-ţi iau răsuflarea,
Durerea-i grea de grele patimi
Şi simţi cum te îneci în lacrimi
Dar râzi de se cruceşte zarea.

De s-ar putea aş da din viaţă
Să scap de-atât amar ascuns,
Dar trebuie să râd de toate
Şi uneori în hohot, poate,
Prin alte hohote de plâns.









Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media