Fericit, ca un câine credincios, la picioarele soției

Fericit, ca un câine credincios, la picioarele soției

„Avea ochii migdalaţi de culoarea mării cuprinsă de furtună, un păr lung, corp înalt şi mlădios, un surâs atrăgător şi dulce ce-mi fură pentru totdeauna inima. Avea o eleganţă înnăscută, eul său, şi un gust im­pecabil. Se deosebea mult de celelalte tinere. Se ţinea mândră şi inde­pendentă faţă de bărbaţi, ba, uneori, ţi se părea că te priveşte de la înălţime cu un fel de dispreţ. Cum numai o văzusem înţelesem că nu face parte dintre fetele linguşitoare şi cochete ce se ţin de noi, bărbaţii, ca scaiul de oaie. Această mândrie, mai precis - demnitate, nu era o co­chetărie prefăcută, ci o trăsătură naturală, proprie doar
fiinţelor care ştiu cât preţuiesc şi ce doresc.

M-am îndrăgostit nebuneşte de Dina, cu toate că un prieten „bine­făcător” m-a îndrumat să n-o iau în seamă că e prea mândră şi dis­preţuitoare. Sfaturile lui, însă, au trecut neauzite parcă pe lângă urechile mele, fiorii dragostei cuprinzându-mă şi mai puternic.

De câţiva ani absolvisem facul­tatea, iar iubita mea era încă studentă. Nu eram singurul fecior la părinţi, însă ei au avut grijă să ne poarte în şcoli şi să ne construiască la toţi case. Activam într-un post cu mari per­spective şi am dorit ca viitoarea-mi soţie să fie demnă de mine. Am ales-o pe cea mai frumoasă dintre femei şi am hotărât să ne căsătorim când Dina îşi va termina studiile.

S-a întâmplat că într-o zi de sărbătoare prietenul ne-a invitat în ospeţie la el acasă, unde se adunase mai mult tineret. Fetele se aşezase pe divan iar tinerii - pe scaune. Eu, însă cum obişnuiam de când o cunoscusem pe Dina, m-am întins pe covor la picioarele iubitei. Admirându-i frumoasele-i picioruşe, i-am sărutat degetul mic, gest care nu a putut fi trecut cu vederea de gazdă.

-Te-ai acomodat de acum la picioarele ei, ai de gând să stai aşa, ca un câine credincios, toată viaţa? a întrebat prietenul nu fară ironie în glas.

-Da, o să stea aşa toată viaţa, ca un câine credincios, şi o să-mi sărute picioarele. Poţi să-l invidiezi! i-a răspuns mândră iubita mea. Toţi au izbucnit în râs. Pe mine însă cuvintele acestea m-au pus pe gânduri. Nu m-am ridicat demonstrativ, însă după ce am condus-o seara pe Dina acasă am constatat că prietenul meu avea dreptate, spunându-mi că fata era prea cu nasul pe sus şi nu merita dragostea mea. Fiind convins că Dina nu mă iubeşte, am hotărât să nu mă mai întâlnesc cu ea. Am încercat să fac cunoştinţă cu alte fete, dar nu-mi plăcea nici una. Mă durea inima după iubirea mea şi mă chinuia dorul de Dina. Îmi venea să mă duc la ea şi să o sărut toată. Dar cuvintele acelea... mă opreau, împungându-mi pieptul ca un pumnal.

După două săptămâni Dina îmi telefonă şi mă întrebă:

-Ce, nu mai doreşti să stai la picioarele mele, ca un câine cre­dincios, sau nu înţelegi gluma? Mă scuzi că te-am deranjat, dar îmi era frică să nu ţi se fi întâmplat ceva rău.

A pus receptorul şi nu mi-a mai telefonat. Astfel au trecut câteva luni. Într-o noapte visez un vis ciudat parcă vine la mine îngerul păzitor şi îmi spune: „Haide, trezeşte-te, să mergem cât mai repede, de nu poate fi târziu!”. Mă luă de mână şi mă duse într-o biserică în faţa altarului căruia stătea Dina îmbrăcată în rochie albă de mireasă alături de prietenul meu. M-am trezit ud leoarcă, cutremurându-mă.

La serviciu toată ziua nu mi-au ieşit din gând cele visate şi călcându-mi pe inimă am hotărât să-i fac o vizită Dinei. Seara am coborât din maşină să-i cumpăr flori şi m-am îmtâlnit cu prietenul, care cumpărase şi el un frumos buchet.

-Pentru cine sunt florile? l-am întrebat curios.

-Pentru cea mai frumoasă fată, pentru mireasa mea, mi-a răspuns zâmbind.

...Ne-am întâlnit acasă la iubita mea, când îi dădea florile. Nebun de gelozie i-am înşfăcat buchetul şi l-am aruncat întrebându-l:

-Ce, doreşti să stai în locul meu, ca un câine credincios, toată viaţa la picioarele Dinei?

Eram în stare să-l omor. Însă m-a liniştit Dina, spunându-ne să ieşim din casă amândoi. A doua zi am cerut-o în căsătorie şi de atunci trăim fericiţi. În dragoste şi înţelegere ne creştem copiii. Ce-i drept, la picioarele soţiei n-am mai stat, cu toate că i-am rămas ca un câine credincios. Nu mi-a permis ea, spunându-mi că obişnuinţa mea, atunci, când am părăsit-o, a costat-o nu puţine lacrimi.”

Fericit, aș dori toată viața să stau, ca un câine credincios, la picioarele soției”, mi s-a destăinuit Alexandru Puiu din Herța

T. Felicia

Zorile Bucovinei